Cardinalul Joao Braz de Aviz la Chişinău: Nu vă fie frică de viitor!
24.04.2015, Chişinău (Catholica) - În periplul său apostolic pe toate continentele, cu ocazia Anului pastoral dedicat Vieţii Consacrate, vizitând Dieceza de Chişinău, Eminenţa Sa Cardinalul Joao Braz de Aviz, prefectul Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, a acordat un interviu pentru Oficiul Diecezan pentru Comunicaţii al Episcopiei de Chişinău. Interviul a fost publicat pe CatolicMold.md.
– Eminenţă, este pentru prima dată când un Cardinal, prefect al unei Congregaţii romane, efectuează o vizită în această realitate nouă care se numeşte Dieceza de Chişinău. Pentru noi, vizita Eminenţei Voastre nu este doar una istorică, ci reprezintă şi o mărturie vie a ceea ce ne învaţă astăzi Papa Francisc despre Biserica deschisă spre comunităţile aflate la periferie, dincolo de specificul lor religios. Pentru Eminenţa Voastră, ce reprezintă această primă vizită în această parte a unei Europe de Est aflată iarăşi într-un triunghi resetat de mentalităţi social-religioase?
– Am venit aici având fixat acest program pe care l-am stabilit împreună cu Preasfinţitul Anton şi care prevedea, printre alte momente, întâlnirea cu persoanele consacrate din această regiune. Totuşi, m-a impresionat puternic contactul pe care l-am avut cu Biserica locală, cu toate realităţile diecezane, comunităţile vizitate, preoţii diecezani. A şti că e pentru prima dată când un prefect al unei Congregaţii vine în această parte a lumii e pentru mine o mare bucurie şi aş fi fericit dacă ar mai veni aici o sută de Cardinali, dar e important că deocamdată a ajuns unul. Fără îndoială că vor veni şi alţii.
Aflându-mă în Dieceza voastră, am putut să observ mult mai atent şi mai conştient diferitele realităţi cu care se confruntă ea. Am găsit aici o Biserică foarte vie, o Biserică a Conciliului, şi despre aceasta vorbesc atâtea semne, chiar dacă este o Biserică foarte recentă, care se află încă într-un proces de fortificare – la urma urmei sunt doar 20 de ani de la înfiinţarea ei. Nu ştiu dacă este aşa în toată Moldova, dar cel puţin aici, la Chişinău, am văzut-o astfel, dar cred că este peste tot la fel. Am văzut aici o viaţă creştină catolică foarte frumoasă; deşi este o comunitate minoritară, ea dă dovadă de o autentică viaţă de credinţă. Ceea ce contează pentru noi nu este să fim mulţi, deoarece se poate ca în viitor, acolo unde suntem mulţi, să fim puţini; contează ca Evanghelia să fie Evanghelie, şi nu doar citită, ci şi trăită.
Noi, cei din Congregaţia pentru persoanele consacrate am înţeles că nu putem să ne limităm doar să stăm la Roma pentru a analiza statistici sau probleme şi a avea contacte oficiale. Trebuie să ieşim. Şi călătorim mult: de aici voi merge în Spania, apoi în Coreea [de Sud], Timorul de Est, Statele Unite şi aşa mai departe. Când mergem în vizită în diferite locuri, nu o facem doar pentru a da lecţii, ci pentru a trăi împreună acele realităţi care există în Biserica respectivă şi, apoi, să transmitem aceste experienţe Sfântului Părinte, în momentul în care ni se cere. Şi cum acest an este dedicat vieţii consacrate, este un lucru deosebit să întâlnim pretutindeni persoanele consacrate. Într-adevăr, sunt mulţumit de ambele întâlniri, cea de la Iaşi şi cea de aici, de la Chişinău. În acest sens, mă întorc acasă îmbogăţit cu multe experienţe.
– Pentru noi, preoţii care am audiat în facultăţile de teologie cursuri despre Preasfânta Treime, a fost o noutate perspectiva socială pe care ne-aţi prezentat-o la întâlnirea cu persoanele consacrate din Dieceza noastră. Despre această perspectivă a misterului Preasfintei Treimi nu îmi amintesc să ne fi vorbit cineva atât de aproape de inima noastră. Credeţi că această nouă perspectivă a teologiei trinitare ar putea fi, treptat, propusă pentru întreaga Biserică şi ar avea rezultate?
– Ceea ce stă la baza acţiunii Bisericii este puterea unei carisme. Carismele sunt date în Biserică pentru a aprofunda anumite realităţi. În adolescenţă, pe când aveam 16 ani, am avut şansa să cunosc Mişcarea Focolarelor, fondată de Chiara Lubich. Din carisma unităţii acestei mişcări am învăţat această nouă perspectivă asupra Preasfintei Treimi şi menţionez acest lucru tocmai pentru a rămâne fidel faţă de tot ceea ce am învăţat şi trăit până acum. La universitate am studiat şi eu tratatul despre Preasfânta Treime, un tratat foarte bun, foarte bine explicat.
Concomitent am descoperit în mine şi dorinţa de a adora Preasfânta Treime, de a vorbi corect despre ea. Însă a trăi împreună cu Preasfânta Treime, adică a simţi că ea este izvorul vieţii, că suntem imagini ale lui Dumnezeu, că, după cum Dumnezeu e unul, dar întreit, şi noi trebuie să fim una, chiar dacă suntem mulţi, şi a trăi astfel prin ceea ce se numeşte kenosis, termen teologic care înseamnă golirea de sine pentru a-l găsi nu doar pe Dumnezeu, ci şi pe aproapele, am învăţat nu din manuale, ci din această carismă a unităţii.
Despre această temă am vorbit ieri cu unul dintre preoţii voştri, care îmi mărturisea că ceea ce ştie din cursurile pe care le-a urmat despre Preasfânta Treime îl poate conduce maximum până la contemplarea mistică, nu însă şi la această perspectivă a comuniunii interpersonale. Atunci când este dată, carisma vine şi deschide orizonturi noi, care însă nu aparţin doar ei înseşi, ci întregii Biserici. Sunt convins că într-o zi, Biserica va trăi mai mult şi mai deplin această perspectivă – nu că nu ar trăi-o, dar accentuez, o va trăi mai mult -, fapt care mă bucură.
Totuşi, la acest stadiu nu se poate ajunge prin cuvinte, ci prin acţiuni concrete, prin experienţe. Dacă trăim deja unitatea în diversitate şi colaborăm unii cu alţii în pofida greutăţilor şi a eşecurilor, în înţelegere şi iertare, atunci Biserica va înainta în această direcţie, care, în acelaşi timp, ne va ajuta să înţelegem că toţi formăm o familie, fără să reducem diversitatea celuilalt la noi înşine, şi, înţelegând aceasta, vom trăi liberi. Acestea sunt rezultatele, roadele.
– Vizitând şi văzând realităţile Bisericii care se află în România (Dieceza de Iaşi) şi Republica Moldova, ce diferenţe aţi observat? Care credeţi că ar fi vocaţia specifică a Bisericii noastre locale?
– O dorinţă pe care o aveam de mult timp în inima mea a fost aceea de a compara modul în care se prezintă Biserica Ortodoxă în Brazilia, acolo unde ea este în minoritate, cu Biserica Ortodoxă dintr-o ţară în care catolicii sunt în minoritate. Venind spre Chişinău şi văzând acele troiţe la marginea drumului, simţeam o mare bucurie, ştiind că aceasta a fost o ţară în care numele lui Isus a fost interzis într-o vreme şi nu putea fi rostit public. Pentru mine este un semn bun prezenţa acestor cruci la marginea drumului. Cred însă că nu este suficient doar acest aspect. Trebuie să vedem cum pot fi îmbunătăţite raporturile dintre cele două Biserici, pentru ca mărturia lor să fie cât mai credibilă.
Aceste relaţii nu se mai pot baza pe frica unuia de celălalt sau pe apărarea unuia de celălalt, ci, chiar dacă este dificil, trebuie construite relaţii de iubire reciprocă: catolicii să îi iubească profund pe ortodocşi, iar aceştia la rândul lor să facă acelaşi lucru. Noi trebuie să construim aceste relaţii cu dorinţa nu de a creşte numeric, ci cu dorinţa de a ne vedea ca fraţi, pentru că nu se poate să credem în acelaşi Isus şi să fim divizaţi. În Biserică, această viziune se maturizează tot mai mult şi va continua să se maturizeze, şi Papa Francisc contribuie mult la aceasta.
Un aspect pe care îl văd în această zonă, este că, deşi sunteţi puţini, există vocaţii, există preoţi, există surori, iar multe alte persoane sunt foarte ataşate de Biserică. Dând împreună mărturie despre credinţa voastră, se vor maturiza vocaţiile, după cum am văzut şi la Iaşi, de exemplu, unde există o Biserică cu rădăcini adânci în istorie şi care a progresat mult în acest sens. Este nevoie să nu ne oprim însă la mărturie, ci să mergem şi mai departe, să acţionăm. Am observat aici un puternic simţ religios, un puternic simţ al rugăciunii, al uniunii cu Dumnezeu. Şi este un lucru care mă bucură şi care trebuie completat cu desăvârşirea comuniunii.
– La final, care ar fi mesajul Eminenţei Voatre pentru Biserica locală de Chişinău?
– Un mare „Mulţumesc” pentru această „Şcoală” şi pentru că aţi fost pentru mine ca un maestru, fapt datorită căruia mă întorc acasă îmbogăţit. De acum şi voi aveţi un loc în inima mea, şi acest lucru este foarte important pentru mine. Mă voi mai gândi la voi nu ca la persoane îndepărtate, pentru că am început să vă cunosc şi aş dori foarte mult ca acest lucru să continue, să ne cunoaştem şi mai mult.
Cu Preasfinţitul Anton suntem deja prieteni, însă aş dori să fiu şi cu voi toţi, cu Biserica de aici, mai ales cu persoanele consacrate. Viaţa continuă, iar noi trebuie să înaintăm cât timp Dumnezeu ne ţine în viaţă. Şi să nu ne fie frică să facem acest lucru împreună cu Papa Francisc, pentru că el este punctul nostru de convergenţă. Împreună cu Dumnezeu şi împreună cu noi el duce Biserica înainte. Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze din belşug pe voi toţi şi să nu vă fie frică de viitor!
