Mons. Gänswein, colaboratorul a doi Papi (II)
22.07.2015, Roma (Catholica) - Mons. Georg Gänswein este aproape de două dintre persoanele cele mai influente din lume. În 1996 a început să lucreze cu Cardinalul Ratzinger la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, devenindu-i în 2003 secretar personal, poziţie pe care a menţinut-o şi la alegerea Cardinalului în Scaunul pontifical. În 2012 a fost numit prefect al Casei Pontificale şi, cu noul pontificat, Papa Francisc l-a confirmat în funcţie, în 2013. Mons. Gänswein este, aşadar, până astăzi, singura persoană în istoria Bisericii care slujeşte doi Papi în acelaşi timp. Dimineaţa concelebrează cu Papa german, se roagă împreună Rozariul, se plimbă jumătate de oră în Grădinile Vaticanului. În schimb, după-amiază lucrează cu Papa argentinian. Ercis.ro a publicat în traducere un amplu interviu cu Mons. Gänswein, din care vă oferim acum prima parte.
– După părerea dumneavoastră, de ce v-a ales Joseph Ratzinger ca secretar?
– Ce întrebare! El avea 75 de ani şi era convins că Papa Ioan Paul al II-lea va accepta demisia sa. Eu lucram deja la Congregaţia pentru Doctrina Credinţei şi secretarul său de atunci tocmai primise o nouă funcţie la Congregaţia pentru Viaţa Consacrată. Cardinalul avea nevoie de cineva care să îi fie secretar şi m-a ales pe mine. Nu mi-a explicat niciodată de ce m-a ales pe mine şi eu nu l-am întrebat niciodată. Am rămas surprins, desigur; dar el a luat această decizie şi eu am acceptat.
– Cred că surpriza de a vedea că al dumneavoastră Cardinal devenea Papă a fost enormă…
– Da, desigur. Nu mi-aş fi imaginat aceasta vreodată şi cred însuşi Cardinalul cu atât mai puţin. A fost ales. El dorea să se retragă, dar viitorul a fost complet diferit! A acceptat alegerea ca Papă pentru că a văzut în ea voinţa lui Dumnezeu. Şi eu am devenit secretarul unui Papă. Zilele acelea au fost pentru mine ca un tsunami, aşa cum se poate imagina.
– Cu venirea noului Papă v-aţi gândit vreodată că probabil dumneavoastră veţi părăsi funcţia de prefect al Casei Pontificale şi că viaţa dumneavoastră va fi deci puţin mai „liniştită”?
– Nu. Nu pentru că eram sigur că voi fi confirmat, ci pentru că toate acestea nu mă preocupau. De aceea nu m-am gândit mult şi nu mi-a fost frică în momentul schimbării. Este normal ca Papa, când doreşte, când consideră oportun, să schimbe echipa. În 2013 a decis să rămân în funcţie şi sunt aici. Acum mă gândesc numai să slujesc în cel mai bun mod posibil.
– După părerea dumneavoastră, şi amintind că pentru Papa Ratzinger lupta împotriva relativismului a fost foarte importantă, care consideraţi că este tema cea mai îndrăgită de Papa actual?
– Problema adevărului rămâne mereu importantă şi cred că Papa Francisc gândeşte în acelaşi mod. Nu că nu este interesat de lupta împotriva relativismului, dar vede clar că Dumnezeu, în pontificatul său, îi cere să se concentreze asupra altor puncte, asupra altor provocări. Îi stă mult la inimă să vorbească despre o „Biserică misionară, săracă”; îi place conceptul de Biserică drept „spital de campanie” sau „Biserică în ieşire”. În aceste domenii luptă Papa Francisc actualmente.
– Una dintre provocări este familia. De ce credeţi că au circulat atâtea ştiri confuze cu privire la ultimul Sinod şi cu privire la cel care se va ţine în luna octombrie?
– Există persoane care au scris sau scriu fără să fie bine informate sau bine pregătite şi în afară de aceasta există „curente”. De aceea, este foarte important ca păstorii Bisericii şi credincioşii să aibă clare ideile şi conţinutul şi să le exprime cu francheţe şi sinceritate. Sinodul din octombrie nu trebuie să pornească de la o problemă specială, ci de la tematica principală, adică de la „Evanghelizarea şi familia”. E clar că Biserica nu închide ochii în faţa dificultăţilor credincioşilor care trăiesc în situaţii dificile. Totuşi, Biserica trebuie să ofere răspunsuri sincere care se orientează nu după spiritul timpurilor, ci după Evanghelie, după Cuvântul lui Isus Cristos şi după tradiţia catolică.
– Care sunt provocările actuale în acest domeniu?
– O provocare o constituie desigur creştinii care se află într-o situaţie matrimonială, spus în mod teologic, „iregulară”. Înseamnă persoane care au divorţat şi s-au recăsătorit civil. Trebuie să le ajutăm, desigur, dar nu în mod reductiv. Este important să ne apropiem de ele, să creăm contact şi să-l menţinem, pentru că sunt membri ai Bisericii ca toţi ceilalţi, nu sunt expulzate şi cu atât mai puţin excomunicate. Ele trebuie însoţite, dar există probleme cu privire la viaţa sacramentală.
Trebuie să existe foarte multă sinceritate din partea Bisericii, dar şi din partea credincioşilor care trăiesc în această situaţie. Nu este vorba numai de a spune: „Pot, nu pot”. Şi acolo, după părerea mea, ar trebui să se înfrunte în mod pozitiv. Problema accesului la viaţa sacramentală trebuie înfruntată în mod sincer pe baza magisteriului catolic. Sper ca în lunile de pregătire înainte de Sinod să se prezinte propuneri care să ajute pentru a găsi răspunsurile corecte la aceste provocări grele.
– Unele dintre aceste dispute provin din ţara dumneavoastră de origine, Germania. De ce?
– Da. Este adevărat că nu toate erorile vin de acolo, dar punctul despre care vorbim cu siguranţă că da: în urmă cu douăzeci de ani, Papa Ioan Paul al II-lea, după o negociere lungă şi angajantă, nu a acceptat ca creştinii recăsătoriţi să poată avea acces la Euharistie. Ori nu putem ignora magisteriul său şi să schimbăm lucrurile. De ce unii păstori vor să propună ceea ce nu este posibil? Nu ştiu. Poate că ei cedează în faţa spiritului timpului, poate că se lasă conduşi de aplauzele umane cauzate de mass-media… A fi critic împotriva mass-media este desigur mai puţin plăcut; dar un păstor nu trebuie să decidă pe baza aplauzelor mass-media sau a lipsei de aplauze; măsura este Evanghelia, credinţa, învăţătura sănătoasă, tradiţia.
– De ce credeţi că aceste mass-media pe care tocmai le-aţi menţionat spun puţin sau nimic despre creştinii persecutaţi? Papa este singur?
– Papa este foarte clar cu privire la acest punct şi, din păcate, mari instituţii tac sau, dacă vorbesc, o fac în mod inconsistent. Şi acest lucru este foarte grav. Este vorba despre un comportament inacceptabil. Până acum Papa este singurul glas convingător şi curajos care spune lucrurile aşa cum sunt. Nu îi este frică şi nu caută aplauzele oamenilor. Acţionează ca Sfântul Paul, adică intervine în mod clar oportun şi inoportun.
– Ziua Papei este intensă şi din aceasta trag concluzia că şi a dumneavoastră este aşa: nu aveţi timp pentru a juca tenis, aşa cum aţi vrea cu siguranţă, sau să vă dedicaţi activităţii universitare. Aţi fi dorit cumva o altă viaţă?
– Nu mi-am pus niciodată această întrebare. Pentru că nu mi-am spus niciodată: „Doresc să fac aceasta, aceasta sau aceasta…” Când mi-a venit o funcţie, am acceptat-o. Papa Benedict mi-a cerut ceva, deci am acceptat şi am făcut cu plăcere. Acelaşi lucru este valabil pentru Papa Francisc.
– Reparcurgând istoria dumneavoastră pornind de la acele zile de tinereţe – în care aveaţi părul lung (râde) – până astăzi, ce ar spune Georg Gänswein despre viaţa sa?
– Când privesc înapoi din această perspectivă râd puţin despre toate acestea… Eu aveam 18, 19 ani, şi în acea vreme – sfârşitul liceului şi începerea seminarului – era la modă: nu eram unicul! Tatălui meu nu îi plăcea şi acest lucru a cauzat mici momente de tensiune. Dar personal mi-a fost util mereu un principiu de viaţă: „Încrede-te, dar fii atent în cine”. Şi încă un altul, care în germană sună aşa: Tue recht und scheue niemanden. Adică: „Fă tot ceea ce consideri corect şi să nu-ţi fie frică de nimeni”.
