Cei 75 de ani ai Comunității din Taizé: Oamenii nu au nevoie de creștini lâncezi
02.08.2015, Taize (Catholica) - Comunitatea din Taizé are o istorie lungă de 75 de ani. La început a fost o noutate atât pentru Europa cât și pentru Biserică. Un vis de reconciliere posibilă într-un continent sfâșiat de al doilea război mondial și într-o Biserică aflată în căutarea unității. Astăzi Comunitatea din Taizé este o realitate stimată de liderii Bisericilor creștine și de responsabilii Uniunii Europene, apreciată mai ales de tineri, care fac din ea una dintre țintele lor preferate de călătorii și pelerinaje. Anul 2015 este pentru Comunitatea din Taizé un an de celebrări cu trei aniversare importante: la 12 mai, fratele Roger, fondatorul, ar fi împlinit 100 de ani, și la 16 august va fi a 10-a comemorare a morții sale. În afară de aceasta, anul acesta se celebrează și a 75-a aniversare a întemeierii comunității, și pentru această ocazie, între 9 și 16 august, mii de tineri din lumea întreagă vor participa la o „Adunare pentru o nouă solidaritate”. De la moartea fratelui Roger, comunitatea este condusă de fratele Alois, intervievat de Agenția SIR, interviu apărut în traducere pe Ercis.ro.
– Care este contribuția cea mai prețioasă pe care carisma fratelui Roger a dat-o Europei, tinerilor și Bisericii?
– În acest an de aniversar pentru comunitatea noastră, aducem mulțumire pentru viața fratelui Roger, fondatorul nostru. Nu e vorba de a îndrepta privirea spre trecut, ci mai degrabă de a ne bucura împreună de roadele pe care viața sa continuă să le aducă. Imediat după al doilea război mondial, urgența era de a trăi reconcilierea între popoare dezbinate. Unitatea familiei umane a fost ideea-forță a vieții fratelui Roger, care a contribuit la procesul construcției europene tocmai prin accentul pe care l-a dat mereu necesității reconcilierii. În schimb, cu privire la tineri, contribuția fratelui Roger se întemeiază pe o intuiție fundamentală: nu există contradicție între viața interioară și solidaritatea umană, dimpotrivă, există o legătură profundă între cele două dimensiuni.
Așa cum afirma teologul ortodox Olivier Clément, tinerii pot face la Taizé o descoperire surprinzătoare: nimic nu este mai responsabil decât rugăciunea. Rugăciunea și angajarea au fost pentru fratele Roger fețele uneia și aceleiași credințe. Și în sfârșit, în ceea ce privește Biserica, contribuția sa cea mai importantă rămâne căutarea neobosită a unității. Încă de la început, fratele Roger a pus căutarea unității în inima vieții comunității. Și astăzi frații, crescuți în diferite Biserici, trăiesc „sub același acoperiș”, anticipând unitatea care va veni.
– Intuiția carismatică a fratelui Roger nu a fost imediat înțeleasă de Biserică. Cum erup în Biserică „noutățile” Duhului Sfânt?
– Conciliul Vatican II, care a fost un moment esențial pentru fratele Roger și pentru toată comunitatea noastră, a evidențiat căutarea „semnelor timpurilor”. Desigur, nu e vorba de a ne adapta obligatoriu la toate evoluțiile societăților noastre, care sunt adesea îngrijorătoare, cât mai degrabă de a fi atenți la lumea din acest timp pentru a discerne în ea „stimulentele Spiritului”, cum le numea pr. Henri de Lubac. Primul criteriu de discernământ trebuie să fie fidelitatea față de inima Evangheliei. În acest sens, mi se pare o intuiție corectă decizia Papei Francisc de a pune milostivirea în centrul mesajului Bisericii.
Milostivirea nu implică o „Evanghelie ieftină”. Dimpotrivă: este pentru noi inima mesajului lui Cristos exprimat în Fericiri cu un triptic îndrăgit de fratele Roger: bucurie, simplitate, milostivire. Așadar, pentru ca să fie autentică și la înălțimea timpurilor, ca să constituie răspunsul nostru la provocările noi ale epocii noastre, trebuie să fie profund ancorată în credința Bisericii. Oamenii din acest timp nu au nevoie de creștini lâncezi care îndulcesc radicalitatea evanghelică pentru a o acomoda la contradicțiile timpului, ci, dimpotrivă, au nevoie de credincioși care știu să meargă la izvoarele credinței și să ajute la descoperirea esențialului.
– Care este astăzi „secretul” succesului Comunității din Taizé mai ales printre tineri?
– Nu aș vorbi despre succes, ci despre misterul unei întâlniri care încă surprinde. Ceea ce trăiesc tinerii la noi este exigent, cu rugăciunile comune de trei ori pe zi, lecturile biblice zilnice, împărtășirile în grupuri mici. Cu toate acestea, tinerii par fericiți să vină. Mi se pare că pot spune că mulți ne vizitează pentru că sunt cuprinși de o sete spirituală reală. Pun întrebări esențiale. Și în spatele caracterului vesel al întâlnirilor, noi adunăm adesea suferința lor, lipsa unei orientări. Tinerii au nevoie de persoane care îi ascultă. Dacă se simt primiți așa cum sunt, atunci urechile și inimile lor pot să se deschidă Evangheliei.
– Cum răspunde Comunitatea din Taizé la invitația Papei de a fi „Biserică în ieșire”?
– Acest apel constant al Papei Francisc de a depăși limitele vizibile ale Bisericii pentru a porni la drum spre toți cei care fac parte din ea ne dă bucurie. Ne cere să ne reînnoim constant într-un soi de descentralizare. Când îi ascult pe tineri, îmi dau seama tot mai mult că trebuie puse în mișcare noi solidarități, pentru a înfrunta noi forme de sărăcie care sunt legate astăzi de mutarea forțată a populațiilor, de catastrofele ecologice, de inegalități, de șomajul în masă, de violențele de tot soiul.
O altă periferie invizibilă prezentă în societățile noastre este singurătatea. Vom evoca toate aceste provocări în adunarea noastră de la jumătatea lunii august, cu mii de tineri din lumea întreagă. În cursul acestei săptămâni speciale, frații care trăiesc în Africa, Asia și America Latină se vor întoarce toți la Taizé. Fratele Roger i-a îndemnat pe frați să plece în toate continentele și să trăiască printre săraci, la „periferii”.
– Ce urare și speranță are fratele Alois astăzi pentru Taizé?
– Să rămânem fideli. Mărturia noastră la Taizé nu stă într-o adunare de carisme personale, ci în bucuria vocației comune. Să încercăm să fim un semn de reconciliere prin faptul că frații trăiesc sub același acoperiș, deși sunt de confesiuni diferite, din circa treizeci de țări și de origini culturale diferite, așa cum sunt diferite fețele umanității. Ceea ce este frumos este a fi frați unii pentru alții, acceptând alteritatea și bucurându-ne de diversitate.
