Papa Francisc: Câte o familie de refugiați în fiecare parohie
06.09.2015, Vatican (Catholica) - Cu un stăruitor apel adresat parohiilor și comunităților călugărești să ofere ospitalitate câte unei familii de refugiați, apel precedat de o amplă meditație la Evanghelia acestei duminici, a XXIII-a din timpul de peste an, Papa Francisc a recitat duminică, 6 septembrie 2015, la fereastra apartamentului pontifical din Palatul Apostolic, tradiționalul antifon marian Angelus Domini, Îngerul Domnului. Zeci de mii de credincioși din lumea întreagă au ținut să ia parte la rugăciunea Sfântului Părinte, în ciuda vremii nesigure care s-a abătut în ultimele zile asupra Romei. Vă oferim discursul Pontifului după materialul apărut pe situl Radio Vatican.
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Evanghelia de astăzi (Marcu 7,31-37) relatează vindecarea de către Isus a unui surdomut, eveniment minunat care arată cum Isus restabilește comunicarea deplină a omului cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni. Minunea are loc în ținutul Decapole, adică în plin teritoriu păgân, drept care surdomutul care este adus în fața lui Isus devine simbolul celui care nu crede și care străbate un drum spre credință. De fapt, surzenia sa exprimă incapacitatea de a asculta și de a înțelege nu doar cuvintele oamenilor ci și Cuvântul lui Dumnezeu. Iar Sfântul Paul ne amintește că „credința se naște din ascultarea predicării” (cf Romani 10,17).
Primul lucru pe care Isus îl face este să îl ducă pe sărmanul bolnav departe de mulțime: nu dorește să facă publicitate gestului pe care urmează să îl împlinească, dar nu dorește nici ca cuvântul Lui să fie acoperit de zgomotul vocilor și de pălăvrăgeala din jur. Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl transmite Cristos are nevoie de tăcere pentru a fi primit ca și Cuvânt care vindecă, împacă și restabilește comunicarea.
Sunt apoi evidențiate două gesturi ale lui Isus. El atinge urechile și limba surdomutului. Pentru a restabili relația cu acel om „blocat” în comunicare, caută mai întâi să restabilească contactul. Dar miracolul este un dar de sus, pe care Isus îl imploră de la Tatăl; de aceea ridică ochii spre cer și spune: „Deschide-te!” Și urechile surdului se deschid, se desface legătura limbii sale și începe să vorbească corect (cf. v. 35).
Învățătura pe care o scoatem din acest episod este că Dumnezeu nu este închis în sine, ci se deschide și intră în comunicare cu umanitatea. În imensa Lui milostivire, depășește abisul diferenței infinite dintre El și noi și vine în întâmpinarea noastră. Pentru a realiza această comunicare cu omul, Dumnezeu însuși s-a făcut om: a considerat că nu este suficient să ne vorbească prin intermediul Legii și al profeților, ci s-a făcut prezent în persoana Fiului Său, Cuvântul care s-a făcut trup. Isus este marele „constructor de punți”, care construiește în El însuși marea punte a comuniunii depline cu Tatăl.
Acest pasaj evanghelic vorbește și despre noi: deseori noi suntem aplecați și închiși în noi înșine și facem atâtea insule inaccesibile și neprimitoare. Chiar și raporturile umane cele mai elementare creează uneori realități incapabile de deschidere reciprocă: cuplul închis, familia închisă, grupul închis, parohia închisă, patria închisă… Și aceasta nu este de la Dumnezeu! Aceasta este de la noi, este păcatul nostru. Totuși, la originea vieții noastre creștine, la Botez, se află chiar acel gest și acel cuvânt al lui Isus care spune „Effatá! – Deschide-te!”
Și miracolul s-a realizat: am fost vindecați de surzenia egoismului și de muțenia închiderii și a păcatului, și am fost introduși în marea familie a Bisericii; îl putem asculta pe Dumnezeu care ne vorbește și comunică Cuvântul Său celor care nu l-au auzit niciodată sau celor care l-au uitat și l-au îngropat sub spinii grijilor și ademenirilor lumești. Să îi cerem Fecioarei Preasfinte, femeia ascultării și a mărturiei bucuroase, să ne susțină în efortul de a ne mărturisi credința și de a comunica faptele minunate ale Domnului celor pe care îi întâlnim în drumul nostru.
Iubiți frați și surori,
Milostivirea lui Dumnezeu este recunoscută prin intermediul faptelor noastre, după cum ne-a mărturisit viața Fericitei Maici Tereza de Calcutta, a cărei moarte a fost comemorată ieri. În fața tragediei a zeci de mii de refugiați care fug din fața morții din cauza războiului și a foametei, și au pornit la drum spre o speranță de viață, Evanghelia ne cheamă și ne cere să fim „aproapele” celor mai mici și abandonați, să dă le dăm o speranță concretă. Nu doar să le spunem: „Curaj, răbdare…” Speranța creștină este luptătoare, cu tenacitatea celui care merge spre un țel sigur.
De aceea, în apropierea Jubileului Milostivirii, adresez un apel parohiilor, comunităților călugărești, mănăstirilor și sanctuarelor din toată Europa să exprime concretețea Evangheliei și să primească o familie de refugiați. Este un gest concret în pregătirea pentru Anul Sfânt al Milostivirii. Fiecare parohie, fiecare comunitate călugărească, fiecare mănăstire, fiecare sanctuar din Europa să ofere ospitalitate unei familii, începând cu Dieceza mea de Roma.
Mă adresez fraților mei Episcopi din Europa, adevărați păstori, pentru ca în Diecezele lor să susțină apelul meu, amintind că milostivirea este al doilea nume al iubirii: „Tot ceea ce ați făcut unuia dintre frații Mei cei mai mici, Mie mi-ați făcut” (Matei 25,40). Chiar și cele două parohii din Vatican vor primi în aceste zile două familii de refugiați.
După rugăciunea Angelus, Sfântul Părinte a spus următoarele:
Iubiți frați și surori,
Acum voi spune câteva cuvinte în spaniolă despre situația dintre Venezuela și Columbia. În aceste zile, Episcopii din Venezuela și Columbia s-au reunit pentru a analiza împreună situația dureroasă care s-a creat la granița dintre cele două țări. Văd în această întâlnire un semn evident de speranță. Îi invit pe toți, în special iubitele popoare venezuelean și columbian, la rugăciune pentru ca, în spirit de solidaritate și fraternitate, să se poată depăși greutățile actuale.
Ieri, la Gerona, în Spania, au fost proclamate Fericite Fidelia Oller, Iosefina Monrabal și Faconda Margenat, călugărițe din institutul Surorile Sfântului Iosif de la Gerona, ucise pentru fidelitatea lor față de Cristos și față de Biserică. În ciuda amenințărilor și intimidărilor, aceste femei au rămas curajoase la locul lor pentru a-i îngriji pe cei bolnavi, punându-și încrederea în Dumnezeu. Mărturia lor eroică, până la vărsarea sângelui, să dea putere și speranță celor care sunt prigoniți în zilele noastre din cauza credinței creștine. Și noi știm că sunt foarte mulți.
În urmă cu două zile a început la Brazzaville, capitala Republicii Congo, cea de-a XI-a ediție a Jocurilor Africane, la care participă o mie de atleți de pe întreg continentul. Fie ca această mare sărbătoare a sportului să contribuie la pacea, fraternitatea și dezvoltarea tuturor țărilor din Africa. Îi salutăm pe africanii care participă la aceste Jocuri.
Vă salut cordial pe voi toți, iubiți pelerini veniți din Italia și din diferite țări; în particular corul „Harmonia Nova” din Molvena, pe surorile Fiicele Crucii, pe credincioșii din San Martino Buon Albergo e Caldogno, și pe tinerii din Dieceza de Ivrea, ajunși la Roma pe jos pe Via Francigena. Tuturor vă urez o duminică frumoasă. Și, vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Poftă bună și la revedere!
