Cardinalul Schonborn: Putem învăța și de la cei ce trăiesc în situații iregulare
12.09.2015, Roma (Catholica) - „Ar trebui să privim numeroasele situații de conviețuire nu numai din perspectiva a ceea ce lipsește, ci și a ceea ce este deja promis, a ceea ce este deja prezent”, pentru că „se poate învăța mereu și de la cel care trăiește în situații obiectiv iregulare”. Importantă este însoțirea, a fi aproape, ca păstori, a afirmat Cardinalul dominican Christoph Schönborn într-un lung interviu din următorul număr al revistei „Civiltà Cattolica”, interviu semnat de directorul Antonio Spadaro.
„Încă vorbim prea mult cu concepte goale”, a spus Cardinalul. „Prea des noi, teologii și Episcopii, păstori și păzitori ai învățăturii, uităm că viața umană se desfășoară în condițiile impuse de societate: condiții psihologice, sociale, economice, politice, într-un cadru istoric. Aceasta a lipsit până acum în Sinod… M-a scandalizat un pic faptul că la Sinod am vorbit foarte abstract despre căsătorie. Puțini dintre noi au vorbit despre condițiile reale ale tinerilor care vor să se căsătorească. Ne plângem de realitatea aproape universală a uniunilor de facto, a multor tineri și mai puțin tineri care conviețuiesc fără a se căsători civil și cu atât mai puțin religios; suntem aici pentru a deplânge acest fenomen, în loc să ne întrebăm: «Ce s-a schimbat în condițiile de viață?»”
De exemplu, prelatul amintește că în Austria „tinerii care conviețuiesc – și sunt marea majoritate – dacă se căsătoresc sunt defavorizați de fisc. Apoi situația lor de muncă foarte adesea este precară și cu greu găsesc un loc de muncă stabil și durabil, așa cum i se întâmpla generației mele. Cum vrem ca să poată construi o casă, să întemeieze o familie, în aceste condiții? Regăsim o situația socială care era destul de frecventă în secolul trecut, în care mulți erau excluși de la bunul căsătoriei pur și simplu datorită situației lor. Nu spun că ceea ce se întâmplă este un bine, dar trebuie să avem o privire atentă și compătimitoare asupra realității. Se riscă ușor să se arate cu degetul spre hedonismul și spre individualismul din societatea noastră. Este mai angajant a observa aceste realități cu atenție.”
În interviu Cardinalul propune din nou, argumentând, cheia de lectură pe care în intervenția pronunțată la Sinodul din octombrie 2014 l-a făcut să compare subzistența elementelor Bisericii lui Cristos și în Bisericile necatolice, cu privire la căsătorie și la situațiile „iregulare”. „Deoarece căsătoria este o Biserică în miniatură, familia ca mică Biserică, mi se pare legitim a stabili o analogie și a spune că Sacramentul Căsătoriei se realizează pe deplin acolo unde pe bună dreptate există Sacramentul dintre un bărbat și o femeie care trăiesc în credință etc. Dar aceasta nu împiedică, în afara acestei realizări depline a Sacramentului Căsătoriei, ca să existe elemente ale căsătoriei care sunt semnale de așteptare, elemente pozitive”.
Pentru aceasta, explică Arhiepiscopul, „ar trebui să privim numeroasele situații de conviețuire nu numai din punctul de vedere a ceea ce lipsește, ci și din punct de vedere a ceea ce este deja promis, ceea ce este deja prezent. De altfel, Conciliul adaugă că, deși există mereu sfințenie reală în Biserică, totuși aceasta este formată din păcătoși și înaintează de-a lungul unui drum de convertire. Ea are nevoie mereu de purificare. Un catolic nu se poate pune pe o treaptă mai sus față de ceilalți. Există sfinți în toate Bisericile creștine și chiar și în celelalte religii. Isus a spus de două ori păgânilor, unei femei și unui funcționar roman: «O asemenea credință nu am găsit în Israel». O adevărată credință, pe care Isus a găsit-o în afara poporului ales”.
Așadar, chiar dacă în fața acestor situații „trebuie să spunem: «Încă nu este o realitate deplină a Sacramentului», cine suntem noi pentru a judeca și a spune că nu există în ei elemente de adevăr și de sfințire? Biserica este un popor pe care Dumnezeu îl atrage la sine și în care toți sunt chemați. Rolul Bisericii este de a însoți pe fiecare într-o creștere, într-un drum. Ca păstor experimentez această bucurie de a fi pe drum, printre credincioși, dar și printre mulți necredincioși. Există cazuri în care numai în a doua, sau chiar și în a treia unire, persoanele descoperă cu adevărat credința. Cunosc o persoană care a trăit foarte tânără o primă căsătorie religioasă, aparent fără credință. Aceasta a fost un eșec, după care a urmat o a doua și apoi chiar o a treia căsătorie civilă. Numai atunci, pentru prima dată, această persoană a descoperit credința și a devenit credincioasă. Așadar, nu este vorba de a pune deoparte criteriile obiective, ci în însoțire trebuie să stau alături de persoană în drumul său.”
Cu privire la accesul la împărtășanie pentru divorțații recăsătoriți, Cardinalul precizează: „Criteriile obiective ne spun clar că o anumită persoană încă legată de o căsătorie sacramentală nu va putea participa în mod deplin la viața sacramentală a Bisericii. În mod subiectiv ea trăiește această situație ca o convertire, ca o adevărată descoperire în propria viață, până acolo încât s-ar putea spune, într-un fel – în mod diferit, dar analog cu privilegiul paulin – că pentru binele credinței se poate face un pas care merge dincolo de ceea ce ar spune regula în mod obiectiv. Cred că ne aflăm în fața unui element care va avea multă importanță în timpul apropiatului Sinod. Nu ascund, în această privință, că am rămas șocat de cum un mod de a argument pur formalist mânuiește securea lui intrinsece malum (= act rău în mod intrinsec)”.
Pentru Cardinal, concentrându-se asupra actului „rău în mod intrinsec”, în acest caz a doua unire, „se pierde toată bogăția, ba chiar aș spune aproape frumusețea unei articulații morale, care rezultă anihilată în mod inevitabil. Nu numai că devine univocă analiza morală a situațiilor, dar suntem eliminați de la o privire globală asupra consecințelor dramatice ale divorțurilor: efectele economice, pedagogice, psihologice, etc. Acest lucru este adevărat pentru tot ceea ce atinge temele căsătoriei și familiei. Obsesia lui intrinsece malum a sărăcit așa de mult dezbaterea încât ne-am privat de un larg evantai de argumentări în favoarea unicității, indisolubilității, deschiderii la viață, fundamentului uman al doctrinei Bisericii. Am pierdut gustul unui discurs despre aceste realități umane.”
De asemenea, cu privire la Sacramentele pentru divorțații recăsătoriți, Cardinalul explică: „Dacă a existat o căsătorie sacramentală validă, o a doua unire este o unire iregulară. În schimb, există o întreagă dimensiune a însoțirii spirituale și pastorale a persoanelor care merg într-o situație de iregularitate, unde va fi necesar să se discearnă între totul și nimic. Nu se poate transforma o situație iregulară într-una regulară, dar există și drumuri de vindecare, de aprofundare, drumuri în care legea este trăită pas după pas. Există și situații în care preotul, însoțitorul, care cunoaște persoanele, poate ajunge să spună: «Situația voastră este așa încât, în conștiință, în conștiința voastră și a mea de păstor, văd locul vostru în viața sacramentală a Bisericii».”
Cu privire la așteptările în privința Sinodului, Arhiepiscopul de Viena precizează: „Se așteaptă soluții generale, în timp ce atitudinea Bunului Păstor este înainte de toate aceea de a însoți persoanele care trăiesc un divorț și o nouă căsătorie în situațiile lor personale. Primul punct asupra căruia vreau să mă opresc sunt rănile și suferințele. Înainte de toate trebuie observat înainte de a judeca. Dar mai ales, când se vorbește despre milostivire, îmi amintesc mereu că prima milostivire care trebuie cerută nu este cea a Bisericii, este milostivirea față de înșiși fiii noștri. Eu formulez mereu aceste prime întrebări: «Ați avut un eșec matrimonial? Ați lăsat să apese povara acestui eșec, povara conflictului vostru, pe umerii copiilor voștri? Copiii voștri au fost luați ostateci de conflictul vostru? Pentru că, dacă voi spuneți că Biserica este fără milostivire față de noile uniri, trebuie mai întâi pusă întrebarea despre care este milostivirea voastră față de copiii voștri. Foarte adesea copiii sunt cei care poartă povara conflictului vostru și al eșecului vostru toată viața lor».”
Aceste întrebări, această conștiință pot și ar trebui „să pregătească pentru un drum de umilință și nu pentru a vedea chestiunea accesului la viața sacramentală a Bisericii numai sub perspectiva unei exigențe, ci mai degrabă ca o invitație la un drum de convertire care poate deschide noi dimensiuni de întâlnire cu Domnul bogat în milostivire. Trebuie văzut mereu și ceea ce este pozitiv, chiar și în situațiile mai dificile, în situațiile de mizerie. Adesea, în familiile „peticite” se găsesc exemple de generozitate surprinzătoare. Știu că scandalizez pe cineva spunând asta… Dar se poate învăța mereu ceva de la persoanele care obiectiv trăiesc în situații iregulare. Papa Francisc vrea să ne educe în acest sens.”
Cardinalul Schönborn dă un exemplu: „Am o amintire de neuitat din perioada în care eram student la Saulchoir, la dominicanii din Paris. Încă nu eram preot. Sub podul Senei care ducea la conventul din Évry trăia o pereche de clochard. Ea fusese o prostituată, el nu știu ce anume a făcut în viață. Desigur nu erau căsătoriți, nici nu frecventau Biserica, dar de fiecare dată când treceam pe acolo, îmi spuneam: «Dumnezeul meu, se ajută reciproc să meargă într-o viață așa de dură». Și când am văzut gesturi de tandrețe între ei, mi-am spus: «Dumnezeul meu, este frumos că acești doi săraci se ajută între ei, ce lucru mare!» Dumnezeu este prezent în această sărăcie, în această tandrețe. Trebuie ieșit din această perspectivă atât de limitată a accesului la Sacramente pentru situațiile iregulare. Întrebarea este: «Unde este Dumnezeu în viața lor? Și în ce mod eu ca păstor pot să discern prezența lui Dumnezeu în viața lor? Și ei cum pot să mă ajute să discern mai mult lucrarea lui Dumnezeu într-o viață?» Trebuie să știm să citim Cuvântul lui Dumnezeu in actu printre rândurile vieții și nu numai printre rândurile incunabulelor!”
Cardinalul încheie interviul vorbind despre privirea de credință asupra acestor evenimente. „Papa Benedict a arătat în mod magnific în învățătura sa că viața creștină nu este în primă instanță o morală, ci o prietenie, o întâlnire, o persoană. În această prietenie noi învățăm cum să ne comportăm. Dacă spunem că Isus este învățătorul nostru, înseamnă că învățăm de la El direct drumul vieții creștine. Nu este un catalog de doctrină abstractă sau un rucsac plin de pietre grele pe care trebuie să îl ducem, ci este o relație vie.” (după Vatican Insider, 10 septembrie 2015, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
