Papa Francisc: Resemnarea noastră este arma favorită a diavolului
17.02.2016, Morelia (Catholica) - În fața corupției, a violenței și a atrocităților împotriva persoanei umane, resemnarea devine „arma favorită a diavolului”, le-a spus Papa Francisc preoților, persoanelor consacrate și seminariștilor în a patra zi a vizitei sale în Mexic. „Ce ispită poate să ne vină din locurile dominate de multe ori de violență, de corupție, de traficul de droguri, de dispreț față de demnitatea persoanei, de indiferență în fața suferinței și a precarității? Ce ispită am putea avea mereu, noi cei chemați la viața consacrată, la prezbiterat, la episcopat, ce ispită am putea avea în fața la toate acestea, în fața acestei realități care pare că a devenit un sistem inamovibil?”
Centrându-și predica pe lectura evanghelică a zilei, în care Isus îi învață pe discipolii Săi rugăciunea Tatăl nostru, Pontiful a reflectat asupra cuvintelor „Și nu ne duce pe noi în ispită” și a deplâns ispita la resemnare. „În fața acestei realități ne poate învinge una dintre armele preferate ale diavolului: resemnarea… O resemnare care ne paralizează, o resemnare care ne împiedică nu numai să mergem, ci și să trasăm o cale; o resemnare care nu numai ne înspăimântă, ci care ne refugiază în ‘sacristiile’ și siguranțele noastre aparente; o resemnare care nu numai că ne împiedică să vestim, ci care ne împiedică să lăudăm: ne ia veselia, bucuria laudei. O resemnare care nu numai că ne împiedică să proiectăm, ci care ne frânează în a risca și a transforma lucrurile.”
Vizita Papei Francisc în statul mexican Michoacán a avut loc în antepenultima zi a călătoriei sale din 12-17 februarie 2016 în Mexic, prima de la alegerea sa ca Papă. În întreaga sa predică, a subliniat balanța dintre rugăciune și felul în care ne trăim viețile. „Există o vorbă printre noi care spune așa: ‘Spune-mi cum te rogi și îți voi spune cum trăiești, spune-mi cum trăiești și îți voi spune cum te rogi’… Viața noastră vorbește despre rugăciune și rugăciunea vorbește despre viața noastră… Seminariștii, când intrau în seminar, de multe ori mă întrebau: ‘Părinte, eu aș vrea să fac o rugăciune mai profundă, mai mentală… ‘. ‘Uite, răspundeam eu, ‘continuă să te rogi cum te-au învățat acasă. Și apoi, puțin câte puțin, rugăciunea ta va crește, așa cum a crescut viața ta’.”
„Isus a dorit să îi introducă pe ai Săi în misterul vieții, în misterul vieții Sale. Le-a arătat mâncând, dormind, vindecând, predicând, rugându-se ce anume înseamnă a fi Fiu al lui Dumnezeu. I-a invitat să împărtășească viața Sa, intimitatea Sa și, în timp ce stăteau cu El, i-a făcut să atingă în trupul Său viața Tatălui. I-a făcut să experimenteze în privirea Sa, în mersul Său, forța, noutatea de a spune: ‘Tatăl nostru’. În Isus această expresie nu are ‘gustul ‘ rutinei sau al repetiției. Dimpotrivă, are gustul vieții, al experienței autenticității. El a știut să trăiască rugându-se și să se roage trăind, spunând: Tatăl nostru. Și ne-a invitat să facem același lucru.”
„Prima noastră chemare”, a explicat Pontiful, „este aceea de a trăi experiența acestei iubiri milostive a Tatălui în viața noastră, în istoria noastră. Prima Sa chemare este să ne introducă în această nouă dinamică a iubirii, a filiației… Ne-a invitat să participăm la viața Sa, la viața divină: vai nouă, celor consacrați, consacrate, preoți, seminariști, Episcopi, vai nouă dacă nu o împărtășim, vai nouă dacă nu suntem martori a ceea ce am văzut și auzit, vai nouă. Nu suntem nici nu vrem să fim niște funcționari ai divinului, nu suntem nici nu dorim niciodată să fim angajați ai firmei lui Dumnezeu, pentru că suntem invitați să participăm la viața Sa, suntem invitați să ne introducem în inima Sa, o inimă care se roagă și trăiește spunând: Tatăl nostru.”
Papa Francisc a reamintit moștenirea Episcopului Vasco Vázquez de Quiroga, din secolul al XVI-lea, primul Episcop de Michoacán. Acesta nu a răspuns la situația dificilă în care trăiau indienii Purépechas cu apatie și resemnare, ci această situație „a mișcat credința sa, a mișcat viața sa, a mișcat compasiunea sa și l-a stimulat să realizeze diferite inițiative care să fie de ‘respirație’ în fața acestei realități atât de paralizante și nedrepte. Durerea suferinței fraților săi a devenit rugăciune și rugăciunea a devenit răspuns concret. Și acest lucru i-a obținut printre indieni numele de ‘Tata Vasco’, care în limba purépechas înseamnă tătic.”
Imagini
