Sinteză a exortației Amoris laetitia (cap. V-VII)
08.04.2016, Vatican (Catholica) - Amoris laetitia (AL – „Bucuria iubirii”), Exortația apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”, datată nu întâmplător 19 martie, Solemnitatea Sfântului Iosif, reunește rezultatele celor două Sinoade despre familie convocate de Papa Francisc în 2014 și 2015, ale căror Rapoarte finale sunt citate pe larg, împreună cu documente și învățături ale predecesorilor Papei Francisc și numeroase cateheze pe care le-a ținut cu privire la familie. Așa cum s-a întâmplat și cu alte documente magisteriale, Papa se folosește și de contribuțiile diferitelor Conferințe Episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) și citează personalități semnificative precum Martin Luther King sau Erich Fromm. Un caracter aparte îl are citarea din filmul „Prânzul lui Babette” („Babette’s Feast”, din 1987 – n. trad.), pe care Papa a voit să o evoce pentru a explica conceptul de gratuitate. Redăm din sinteza difuzată de biroul de presă al Conferinței Episcopale Române partea dedicată capitolelor V-VII.
Capitolul V: „Iubirea care devine rodnică” (165-198)
Capitolul al cincilea este concentrat în întregime pe rodnicia și capacitatea de generare a iubirii. Se vorbește în mod profund, din perspectivă spirituală și psihologică, despre acceptarea unei noi vieți, despre așteptarea unei sarcini, despre iubirea de mamă și cea de tată. Dar și despre rodnicia lărgită, despre adopție, despre primire, despre contribuția familiei în promovarea unei „culturi a întâlnirii”, despre viața în familie într-un sens larg, prin prezența unchilor, a verilor, a rudelor rudelor, a prietenilor. Amoris laetitia nu ia în considerare familia „monoparentală”, deoarece este conștientă că familia este ca o rețea de relații ample. Însăși mistica sacramentului căsătoriei are un profund caracter social (cfr AL 186). Iar în interiorul acestei dimensiuni sociale Papa subliniază atât rolul specific al relației dintre tineri și bătrâni, cât și relația dintre frați și surori ca o pregătire de creștere în relația cu ceilalți.
Capitolul VI: „Câteva perspective pastorale” (199-258)
În capitolul al VI-lea, Papa abordează câteva parcursuri pastorale care duc la întemeierea de familii solide și rodnice, conform cu planul lui Dumnezeu. În această parte, Exortația recurge mult la Raporturile finale ale celor două Sinoade și la catehezele Papei Francisc și ale Papei Ioan Paul al II-lea. Se subliniază faptul că familiile sunt și subiectul și nu doar obiectul evanghelizării. Papa arată „că slujitorii hirotoniți sunt lipsiți adesea de o formare adecvată pentru a trata problemele complexe actuale ale familiilor” (AL 202). Dacă, pe de o parte, e nevoie să fie îmbunătățită formarea psiho-afectivă a seminariștilor și să fie implicată mai mult familia în formarea pentru slujire (cfr AL 203), pe de altă parte „poate fi utilă (…) și experiența îndelungatei tradiții orientale a preoților căsătoriți” (AL 202).
Apoi Papa abordează tema îndrumării logodnicilor pe drumul de pregătire la căsătorie, a însoțiri soților în primii ani ai vieții de căsătorie (inclusiv tema paternității responsabile), dar și în unele situații complexe, și în particular în momentele de criză, știind că „fiecare criză ascunde o veste bună care trebuie ascultată perfecționând auzul inimii” (AL 232). Sunt analizate câteva dintre cauzele crizelor, printre care cea a maturizării afective întârziate (cfr. AL 239).
În plus, se vorbește despre însoțirea persoanelor abandonate, separate sau divorțate și se subliniază importanța recentei reforme a procedeelor pentru recunoașterea cazurilor de nulitate a căsătoriei. Papa subliniază suferința copiilor în situațiile de conflict și încheie: „Divorțul este un rău, și este foarte îngrijorătoare creșterea numărului de divorțuri. De aceea, fără îndoială, datoria noastră pastorală cea mai importantă referitoare la familie este aceea de a întări iubirea și de a ajuta la vindecarea rănilor, așa încât să putem preveni extinderea acestei drame a epocii noastre” (AL 246). Sunt abordate apoi căsătoriile mixte și cele cu disparitate de cult, și situațiile familiilor care au în sânul lor persoane cu tendințe homosexuale, reiterând respectul față de acestea și respingerea oricărei discriminări nedrepte și a oricărei forme de agresiune sau de violență.
Prețioasă din punct de vedere pastoral este partea finală a capitolului: „Atunci când moartea lovește”, pe tema pierderii persoanelor dragi și a văduviei.
Capitolul VII: „Consolidarea educației copiilor” (259-290)
Capitolul șapte e dedicat în întregime educației copiilor: formarea lor etică, valoarea sancționării ca stimul, realismul răbdător, educația sexuală, transmiterea credinței, și mai general viața de familie drept context educativ. Este interesantă înțelepciunea practică ce transpare din fiecare paragraf și mai ales atenția față de gradualitate și de micii pași „care pot fi înțeleși, acceptați și apreciați” (AL 271).
Există aici un paragraf deosebit de semnificativ și fundamental din punct de vedere pedagogic în care Papa Francisc afirmă în mod clar că „obsesia nu este educativă, și nu se poate avea un control asupra tuturor situațiilor prin care un copil ar putea trece (…). Dacă un părinte este obsedat să știe unde se află copilul său și să-i controleze toate mișcările, nu va căuta decât să domine spațiul acestuia. În acest fel nu îl va educa, nu îl va întări, nu-l va pregăti să înfrunte provocările. Ceea ce e deosebit de important e să se genereze în fiu, cu multă iubire, procese de maturizare a libertății lui, de pregătire, de creștere integrală, de cultivare a unei autonomii autentice » (AL 261).
Deosebită este secțiunea dedicată educației sexuale, intitulată foarte expresiv: „Da educației sexuale”. Papa susține necesitatea acesteia și se întreabă „dacă instituțiile noastre de educație și-au însușit această provocare (…) într-o epocă în care se tinde spre banalizarea și slăbirea sexualității”. Această educație trebuie realizată „în cadrul unei educații la iubire, la dăruire de sine reciprocă” (AL 280). Se atrage atenția asupra expresiei „sex sigur”, deoarece transmite „o atitudine negativă față de finalitatea naturală a sexualității de procreare, ca și cum un eventual copil ar fi un dușman de care trebuie să se protejeze. În acest fel se promovează agresivitatea narcisistă în locul celei de primire” (AL 283).
