Cu jocul învățăm meseria de a trăi
13.06.2016, Roma (Catholica) - „Când merg la confesional și spovedesc, atunci când vine o mamă sau un tată tânăr întreb mereu: ‘Spune-mi: te joci cu copiii tăi?’ Majoritatea răspund: ‘Ce spuneți, părinte?’ – „Da, da: te joci? Pierzi timp cu copiii tăi?’ Pierdem această capacitate, această înțelepciune de a ne juca împreună cu copiii noștri”. Sunt cuvinte ale Papei Francisc, rostite în iulie 2015 în timpul vizitei în Molise. Pontiful a revenit asupra temei și în alte ocazii, invitându-i mereu pe părinți să se joace cu proprii copii. Pentru ce această atenție specială rezervată jocului? Există o dimensiune ludică a existenței?
A vorbit despre aceasta pentru Vatican Insider teologul german Elmar Salmann, benedictin, timp de treizeci de ani profesor de teologie sistematică și filozofie la Ateneul Pontifical Sant’Anselmo și la Universitatea Pontificală Gregoriana. Astăzi, la 68 de ani, locuiește în Germania la mănăstirea din Gerleve, citim în materialul apărut pe ITRC.ro în traducerea pr. Mihai Pătrașcu. Teologul s-a folosit de câteva imagini „care ilustrează caracterul ludic al creației, al existenței, al vieții spirituale. Începem cu Cartea Proverbelor: prima creatură a lui Dumnezeu este Înțelepciunea, care se joacă în fața Lui copilărește și pentru care lumea este o jucărie”.
„Totul are origine acolo: în jocul liber dintre Dumnezeu și creație, care se exprimă în figura feminină a Înțelepciunii. A doua figură este cea a Sf. Francisc și modul său de privi lumea cu alți ochi, noul său sens al nașterii (să ne amintim de iesle, Greccio), al morții și al suferinței (stigmatele). Și între naștere și moarte totul devine simbol și vorbește în mod eliberator și zvelt despre prezența lui Dumnezeu. Sf. Francisc se pune în joc, se expune, gol; și începe să își joace viața în fața Lui: se lasă jonglat de Dumnezeu”.
A treia figură este Iosif, „așa cum este relatat de Thomas Mann în romanul ‘Iosif și frații săi’… Mann însoțește și contrabalansează nașterea seriozității amenințătoare și aproape necrofile a nazifascismului cu ușurătatea copilărească a figurii lui Iosif, care trece prin multe suferințe și totuși are ceva ludic, ușor, umorist. În lumina acestei figuri, creația apare ca terenul de joc al lui Dumnezeu, cu mare contrarietate a îngerilor care comentează acid coborârile libere ale Domnului spre lume. Este ca și cum creația ar fi un gând ‘de lux’ al lui Dumnezeu, ceva dincolo de necesar, ceva liber, grațios.”
O altă imagine este fotbalul, „o metaforă foarte frumoasă a existenței noastre și a figurilor pe care le-am prezentat, pentru că este un joc de neputincioși, în care este interzisă folosirea părții celei mai abile din noi, mâna. Privați de instrumentul cel mai virtuos, trebuie să înlocuim cu spontaneitatea jocului și cu puține reguli elementare: de aici se nasc multă fantezie și colaborări inedite. De aceea fotbalul ca metaforă a intrării în joc și a forței slăbiciunii: probabil pentru aceasta este un sport așa de popular la cei săraci.”
„Papa Francisc îi invită pe părinți să se joace cu copiii pentru că jocul este calea cea mai adecvată pentru a-i introduce în mod ușor și nu amenințător în misterul lumii. Cei mici, jucându-se, învață – lent, ludic – meseria de a trăi… Când luăm lucrurile prea în serios ne prăbușim sub nivelul umanului, ne reducem la nivelul bestiilor complet condiționate de mediul lor. Trebuie evitat acest lucru în numele libertății și al demnității omului. Jocul presupune și este expresie a unui pact de încredere cu ceilalți, cu lumea, cu Dumnezeu, care face posibilă o zveltețe, o dezinvoltură, o cutezanță care pun în șah această seriozitate bestială”.
„Astăzi prevalează o pedagogie eficientistă: totul este instrumentalizat în vederea unui ideal abstract de maturizare, de îmbunătățire și optimizare a abilităților personale. Spațiile pentru joc se reduc în copilărie pentru că părinții sunt obsedați de ideea eficienței, de a face să fie rentabil timpul copiilor. Acest lucru este ucigător. Apoi adulții, la rândul lor, compensează eficientismul cu atitudini ludice și infantile care în realitate sunt caricaturi ale jocului: de exemplu, se îmbracă precum copiii sau participă sau privesc show-uri care maimuțăresc noblețea jocului sau practică sportul, dar în mod hiperserios. Nici în epoca noastră nu se poate renunța la dimensiunea ludică, numai că adesea se pierd caracterul genuin și autenticitatea sa.”
