Papa Francisc: Păstorii se pot simți abandonați, dar niciodată descurajați
18.10.2016, Vatican (Catholica) - Păstorul de suflete care îl urmează pe Isus, și nu puterea, banii sau grupurile de interes, chiar dacă se simte abandonat de toți, îl va avea mereu alături pe Isus; poate fi abătut, dar niciodată descurajat, a spus Papa Francisc în predica la Sfânta Liturghie celebrată marți, 18 octombrie 2016, în capela reședinței sale din Casa Santa Marta. Comentând lecturile biblice ale sărbătorii Sfântului evanghelist Luca, Papa Francisc a remarcat că în Scrisoarea către Timotei se vorbește despre sfârșitul de care au parte apostolii Domnului. Asemenea Sfântului Paul către asfințitul vieții, ei sunt expuși simțământului de singurătate în mijlocul greutăților, citim în materialul de pe situl Radio Vatican.
„Singur, cerșetor, victimă a înverșunării, abandonat. Dar acesta este marele Paul, cel care a auzit glasul Domnului, chemarea Domnului! Cel care a mers dintr-o parte în alta, care a suferit atât de mult și atâtea încercări pentru predicarea Evangheliei, care i-a făcut pe apostoli să înțeleagă că Domnul voia ca și păgânii să intre în Biserică, marele Paul care în rugăciune a urcat până în șaptelea cer și a auzit lucruri pe care nimeni nu le auzise înainte. Acum se află în cămăruța unei case aici, la Roma, așteptând să vadă cum se va sfârși lupta din Biserică între diferitele grupări, între rigiditatea celor care apărau legea iudaică și discipolii care i-au rămas credincioși. În acest fel se sfârșește viața marelui Paul, într-o stare de singurătate: nu cu resentimente și amărăciune, ci cu dezolare interioară.”
La fel s-a întâmplat cu Sfântul Apostol Petru și cu marele Ioan Botezătorul care, în celulă, singur, ajunge cu capul tăiat „la capriciul unei dansatoare și din răzbunarea unei femei adultere”. La fel s-a întâmplat cu Sfântul Maximilian Kolbe, cel „care a înființat o mișcare apostolică în toată lumea și a făcut multe lucruri mari”, a murit în celula unui lagăr. „Când este credincios”, a subliniat Papa Francisc, „apostolul nu se așteaptă să aibă un alt sfârșit decât cel al lui Isus”. Dar Domnul îi rămâne aproape, nu-l părăsește, iar apostolul aici își găsește sprijinul său. Așa moare Paul. Aceasta este legea Evangheliei: dacă bobul de grâu nu moare, nu aduce roade. Apoi vine învierea.
Un scriitor creștin din primele veacuri spunea că sângele martirilor este sămânța noilor creștini. „A muri în acest fel ca martiri, ca mărturisitori ai lui Isus, înseamnă a fi sămânță care moare și dă rod și umple pământul cu noi creștini. Când păstorul trăiește în acest fel, nu este abătut: probabil se simte dezolat, dar are certitudinea că Domnul este alături de el. În schimb, când păstorul, în viața sa, se ocupă de alte lucruri, care nu sunt credincioșii – de exemplu, este atașat de putere, de bani, de grupuri de interese, de atâtea alte lucruri – acel păstor nu va fi singur la sfârșitul vieții, probabil vor fi lângă el nepoții, care vor aștepta să moară pentru a vedea ce le rămâne”.
Pontiful a încheiat predica menționând exemplul preoților în vârstă pe care îi întâlnește cu ocazia vizitelor la aziluri de bătrâni, după ce și-au dedicat viața pentru binele credincioșilor. „Unii sunt bolnavi, alții paralizați, pe un scaun cu rotile, dar imediat pe buzele lor se vede un zâmbet: este bine așa, Doamne, este bine așa, își spun, pentru că simt apropierea Domnului”. Papa a spus că nu poate uita „ochii lucind de bucurie cu care ei întreabă: cum merge Biserica, cum merge Dieceza, cum merg vocațiile?”, pentru că trăiesc paternitatea spirituală până la ultima suflare după ce „și-au dat viața întreagă pentru alții”.
„Revenim la Paul, singur, cerșetor, victimă a înverșunării, abandonat de toți, dar nu de Domnul. ‘Numai Domnul mi-a fost aproape!’ Vorbește păstorul bun, păstorul care trebuie să aibă această certitudine: dacă merge pe calea lui Isus, Domnul îi va fi aproape până la sfârșit. Să ne rugăm pentru păstorii de suflete care sunt la sfârșitul vieții lor și care așteaptă ca Domnul să îi cheme la El. Să ne rugăm pentru ca Domnul să le dea putere, mângâiere și certitudinea că, deși se simt bolnavi și chiar singuri, Domnul este cu ei, aproape de ei. Domnul să îi întărească!”
