Fragmente din interviul Papei Francisc pentru TV2000 și InBlu Radio
22.11.2016, Vatican (Catholica) - Primul interviu la o televiziune italiană Papa l-a acordat pentru TV2000 și InBlu radio, aparținând de Conferința Episcopală Italiană. Răspunzând timp de 40 de minute la întrebărilor directorilor de rețea și de informație, Paolo Ruffini și Lucio Brunelli, Sfântul Părinte a reflectat asupra roadelor Anului Sfânt extraordinar, „o binecuvântare a Domnului”, despre modul cum va trebui să se schimbe Biserica, despre idolatria banului și despre atenția față de cei mai săraci. Interviul integral a fost transmis de Tv2000 și de InBlu Radio duminică 20 noiembrie la ora 21. Pr. Mihai Pătrașcu a tradus un material de pe Vatican Insider reunind fragmente din interviu.
„Binecuvântarea” Jubileului
„Eu pot doar să spun despre știrile care vin din toată lumea. Faptul că Jubileul nu a fost făcut numai la Roma, în fiecare Dieceză din lume, în Dieceze, în Catedrală și în bisericile pe care Episcopul le-a indicat, acel fapt a universalizat un pic Jubileul. Și a făcut atâta bine. Pentru că toată Biserica trăia acest Jubileu, era ca o atmosferă de Jubileu. Și știrile care vin din Dieceze vorbesc de apropierea oamenilor de Biserică, de întâlnire cu Isus: a fost o binecuvântare a Domnului (…). Este într-o linie eclezială unde milostivirea este nu spun descoperită, pentru că exista mereu, ci este proclamată puternic: este ca o necesitate. O necesitate care face bine acestei lumi, care are boala rebutului, boala de a închide inima, a egoismului. Pentru că a deschis inima și atâția oameni s-au întâlnit cu Isus.”
„Vinerile milostivirii”, tinerele exploatate
„Am vizitat tinerele care au fost scoase din exploatarea prostituției. Îmi amintesc de una, din Africa: foarte frumoasă, foarte tânără, exploatată – era însărcinată – exploatată și cu bătăi dure și torturi: «Tu trebuie să mergi ca să lucrezi»… Și ea, când povestea istoria sa – erau 15 tinere, acolo, care îmi povesteau istoriile, fiecare – îmi spunea: «Părinte, eu am născut iarna pe stradă. Singură. Singură. Fetița mea a murit». O puneau să lucreze până în ziua aceea, pentru că dacă nu ducea exploatatorilor mult, era bătută, chiar torturată. Alteia i-au tăiat urechea… Și m-am gândit nu numai la exploatatori, și la aceia care plăteau tinerele: dar nu știu ei că, pentru a-și lua o satisfacție sexuală, cu acei bani ei îi ajutau pe exploatatori?”
„Crima oribilă” a avortului
„În aceeași zi m-am dus la spitalul Sfântul Ioan, la secția maternitate, și era acolo o femeie care plângea, plângea, plângea în fața celor doi gemeni ai săi… mici, dar foarte frumoși: a murit al treilea. Erau trei, dar unul a murit. Și plângea pentru copilul mort, în timp ce-i mângâia pe aceștia doi. Darul vieții. Și m-am gândit la obiceiul de a-i trimite pe copii înainte de naștere, această crimă oribilă: îi trimit pentru că e mai bine așa, pentru că ești mai comod, este o responsabilitate mare – este un păcat foarte grav, nu-i așa? – este o responsabilitate mare. Avea trei copii, plângea pentru cel care a murit, nu reușea să se consoleze cu cei doi care au rămas. Iubirea vieții, în orice situație.”
Dușmanul cel mai mare al lui Dumnezeu este banul
„Biserica instituție o facem noi, fiecare dintre noi; comunitatea suntem noi. Dușmanul cel mai mare – cel mai mare! – al lui Dumnezeu este banul. Gândiți-vă că Isus dă banului status-ul de domn, de stăpân când spune: «Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, la doi domni: Dumnezeu și banul». Dumnezeu și bogățiile. Nu spune Dumnezeu și – ce să spun – boala, sau Dumnezeu și orice alt lucru: banul. Pentru că banul este idolul. Vedem aceasta acum, în această lume în care banul pare că poruncește. Banul este un instrument făcut pentru a sluji, iar sărăcia este în inima Evangheliei și Isus vorbește despre această ciocnire: doi domni, doi stăpâni. Ori eu mă înrolez cu acesta ori eu mă înrolez cu acesta. Mă înrolez cu acesta, care este Tatăl meu; mă înrolez cu acesta, care mă face sclav. Și apoi, adevărul: diavolul intră mereu prin buzunare, mereu. Este poarta sa de intrare. Trebuie luptat pentru a face o Biserică săracă pentru săraci, conform Evangheliei (…). Sfântul Ignațiu ne învață, în exerciții, că există trei trepte: prima, bogăția care începe să corupă sufletul; apoi, vanitatea, bulele de săpun, o viață vanitoasă, apariția, figurația, și apoi mândria și orgoliul. Și de aici, toate păcatele. Dar prima treaptă sunt banii, lipsa de sărăcie.”
Ispitele unui Papă
„Dar, ispita Papei sunt ispitele oricărei persoane, ale oricărui om. În funcție de slăbiciunile de personalitate, pe care diavolul le folosește mereu pentru a intra, care sunt nerăbdarea, egoismul, apoi un pic de lene. Și ispitele ne vor însoți până în ultimul moment, nu-i așa? Sfinții au fost ispitiți până în ultimul moment, iar Sfânta Tereza a Pruncului Isus spunea chiar că trebuie să ne rugăm mult pentru muribunzi pentru că diavolul dezlănțuie o furtună de ispite în acel moment.”
Închisoarea pe viață pedeapsă cu moartea „un pic acoperită”
„Încerc, când am un pic de timp, să sun, să telefonez deținuților pe care i-am cunoscut. Am acest sentiment de ce el și nu eu? Domnul are motive suficiente să mă trimită în pușcărie, și el a acoperit… atâtea începuturi de lucruri urâte eu am avut în viața mea încât dacă Domnul ar fi luat mâna de pe mine. Și apoi, există un gând printre noi, care este un gând răspândit: dar, acela este în pușcărie pentru că a făcut ceva urât: să plătească. Pușcăria ca pedepsire. Și acest lucru nu este bun. Închisoarea este ca un «purgator», pentru a se pregăti la reinserare. Nu există o adevărată pedeapsă fără speranță. Dacă o pedeapsă nu are speranță, nu este o pedeapsă creștină, nu este umană. Pentru aceasta, pedeapsa cu moartea nu merge. Da, Dvs îmi veți putea spune, în secolul al XV-lea, în secolul al XVI-lea, îi ucideau pe criminali, pedeapsa cu moartea, cu speranța de a merge în paradis, era acolo capelanul care te trimitea în paradis. Mă gândesc la marele părinte Cafasso, acolo, aproape de spânzurătoare. Dar era o altă antropologie, o altă cultură. Dar astăzi nu se poate gândi așa. Închisoarea pe viață, așa de rece, este o pedeapsă cu moartea un pic acoperită. Dar în cazul unei persoane care datorită caracteristicilor sale psihologice nu dă o garanție de reinserare? Există forme de a-l reinsera cu munca, cu cultura, în cadrul unui anumit regim de închisoare, ca el să se simtă util societății, supravegheat, dar sufletul este schimbat: nu este cel care a făcut un delict, un criminal, ci este unul care și-a schimbat viața și acum face ceva în închisoare care-l reinserează și se simte cu o altă demnitate”.
Harul umorului
„Simțul umorului este un har pe care eu îl cer în fiecare zi și mă rog acea rugăciune frumoasă a Sfântului Thomas Morus: «Dă-mi, Doamne, simțul umorului»; ca eu să știu să râd în fața unei glume…: este foarte frumoasă, rugăciunea aceea. Pentru că simțul umorului te ridică, te face să vezi provizoriul vieții și să iei lucrurile cu un spirit de suflet răscumpărat. Este o atitudine umană, dar este cel mai aproape de harul lui Dumnezeu. Eu am cunoscut un preot – un mare preot, un mare păstor – care avea un mare simț al umorului, dar făcea mult bine și cu acela, pentru că relativiza lucrurile: «Absolutul este Dumnezeu, dar, asta se aranjează, se poate… fii liniștit…» (…) Este acea capacitate de a fi un copil în fața lui Dumnezeu. A-l lăuda pe Domnul cu un zâmbet și chiar cu o glumă bine făcută.”
Am alergie de adulatori, merit defăimătorii
„Eu am alergie de adulatori. Îmi vine în mod natural, eh, nu e virtute. Pentru că a adula pe cineva înseamnă a folosi o persoană pentru un scop, ascuns sau care să se vadă, dar pentru a obține ceva pentru sine. Și, este nedemn. Noi, la Buenos Aires, pe adulatori îi numim «lecca calze» (lingușitori)… Când mă laudă, chiar și unul care mă laudă pentru ceva ce a ieșit bine: dar imediat, tu îți dai seama cine te laudă lăudându-l pe Dumnezeu, «dar, e bine, bravo, înainte, asta trebuie să se facă!», și cine o face cu un pic de ulei… Defăimătorii vorbesc rău despre mine, și eu merit asta, pentru că sunt un păcătos: așa îmi vine să gândesc. Aceea nu mă preocupă.”
Fratele mai mare al fiului risipitor și rigiditatea
„Fiul mai mare era un rigid moral: «Acesta a cheltuit banii într-o viață de păcat, nu merită să fie primit așa». Rigiditatea: mereu locul judecătorului. Acea rigiditate care nu este cea a lui Isus. Isus îi ceartă pe învățătorii legii: mult, mult împotriva rigidității. Un adjectiv le spune lor, pe care eu nu aș vrea să îmi fie spus mie: ipocrit. De câte ori spune acest adjectiv învățătorilor legii: ipocriți. E suficient să citim capitolul 23 din Matei: «Ipocritule». Și fac teoria că, dar milostivirea da… dar dreptatea este importantă! În Dumnezeu – și în creștini, pentru că este în Dumnezeu – dreptatea este milostivă și milostivirea este dreaptă. Nu se pot separa: este un singur lucru (…). După predica de pe munte, în versiunea lui Luca, vine predica de pe câmpie. Și cum se termină? Fiți milostivi precum Tatăl. Nu spune: fiți drepți precum Tatăl. Dar este același lucru! Dreptatea și milostivirea în Dumnezeu sunt un singur lucru. Milostivirea este dreaptă și dreptatea este milostivă. Și nu se pot separa. Și când Isus îl iartă pe Zaheu și merge la masă cu păcătoșii, o iartă pe Magdalena, o iartă pe adulteră, o iartă pe samariteană, așa este, o mânecă-largă? Nu. Face dreptatea lui Dumnezeu, care este milostivă.”
Boala „cardiosclerozei”
„Voi spune un cuvânt pe care l-am învățat de la un preot bătrân (…). El m-a învățat un cuvânt despre boala acestei lumi, a acestei epoci, a acestui timp: cardioscleroza. Cred că milostivirea este medicamentul împotriva acestei boli, cardioscleroza, care este tocmai la baza acestei culturi a rebutului: «Dar, aceasta nu folosește; acest bătrân, dar, la casa de odihnă; acest copil care vine, nu, nu, nu: să îl trimitem la expeditor…», și se rebutează. «Nu, trebuie să luăm acest oraș în război; pe celălalt?» – «Dar, să aruncăm bombe, oriunde ar cădea: pe spital, pe școli»”.
Pentru o lume mai milostivă
„Să ne gândim la acest al treilea război mondial pe care îl trăim, al treilea război mondial pe bucăți; armele se vând și le vând fabricanții și traficanții de arme. Și le vând și celor două părți aflate în război, pentru că se câștigă cu traficul de arme… Și acolo există o împietrire a inimii foarte mare: lipsește duioșia. Lumea de astăzi are nevoie de o revoluție a duioșiei. «Dar, Dumnezeu…»: să ne oprim. Dumnezeu s-a făcut duios, Dumnezeu s-a apropiat. Paul le spune filipenilor: «Isus s-a golit pe sine însuși pentru a se apropia, s-a făcut om ca noi». Când vorbim despre Cristos, să nu uităm carnea lui Cristos. Și această lume are nevoie de această duioșie care spune cărnii să mângâie carnea suferindă a lui Cristos, să nu mai facă suferințe! Cred că statele care sunt în război trebuie să se gândească bine că o viață valorează mult și să nu spună: «Dar o viață nu contează, mă interesează teritoriul, mă interesează asta…». O viață valorează mai mult decât un teritoriu!”
Secretul pentru a supraviețui la atâtea activități
„Nu știu cum reușesc, dar… eu mă rog: asta mă ajută mult. Mă rog. Rugăciunea este un ajutor pentru mine, înseamnă a sta cu Domnul. Celebrez Liturghia, mă rog breviarul, vorbesc cu Domnul, mă rog rozariul… Pentru mine, rugăciunea ajută mult. Apoi, dorm bine: este un har al Domnului, acesta. Dorm ca un lemn. În ziua zdruncinăturilor cutremurului, nu am simțit nimic, eh? Toți au simțit, patul care se clătina… Nu, într-adevăr, dorm șase ore dar ca un lemn. Probabil că aceasta ajută sănătatea. Am lucrurile mele, nu-i așa? Problema coloanei (vertebrale, n.t.) care merge bine, deocamdată. Fac ceea ce pot și nu mai mult: în acel sens, mă măsor un pic.”
