Papa Francisc: Avem nevoie de speranță, nu de optimism
05.01.2017, Vatican (Catholica) - În cadrul unei audiențe cu persoanele din zonele devastate de cutremure din centrul Italiei, Papa Francisc a subliniat nevoia de a merge înainte cu speranță, apropiere și solidaritate, mai degrabă decât cu un sentiment fals de optimism. „Durerea este mare… rănile inimilor sunt acolo”, le-a spus Pontiful miilor de persoane reunite în Aula Paul al VI-lea din Vatican pentru audiența din 5 ianuarie 2017. El a explicat că în timp ce procesul de reconstruire este important, el nu este ceva superficial. Reconstruirea inimii, mai presus de toate, nu este ideea roză că „mâine va fi mai bine, nu este optimism… nu este loc de optimism aici”.
În timp ce o atitudine optimistă este utilă pentru momente scurte, pentru a da energie sau a ajuta o persoană să meargă înainte, mai presus de toate este nevoie de speranță. Sfântul Părinte s-a întâlnit cu mii de indivizi și familii din localitățile devastate atunci când un cutremur cu magnitudinea de 6,2 a lovit orașul Norcia, la aproximativ 100 km nord-est de Roma, în 24 august 2016, soldându-se cu aproape 300 de morți. În cadrul audienței, Papa a ascultat două mărturii și și-a luat notițe, lăsând la o parte discursul pregătit și vorbind liber familiilor, dintre care multe sunt în continuare fără locuință.
În discursul său, Papa a luat cuvinte și fraze din mărturiile celor doi bărbați – un soț și tată, Raffaele, și un preot paroh, pr. Luciano. În această situație, „cel mai rău lucru este să ții o predică! Așa că am dorit să iau ceea ce au spus inimile voastre, să îmi însușesc aceste cuvinte și să le spun împreună cu voi”. S-a concentrat mai întâi pe importanța la a „reconstrui”, în special nevoia de „a reconstrui inimile înainte de a reconstrui casele. A reconstrui țesutul social și uman”. S-a oprit apoi la imaginea mâinilor, în special a mâinilor folosite pentru a-i îmbrățișa pe cei dragi, a-i conduce la locuri sigure și a elibera oamenii de sub dărâmături. Pentru a construi cu adevărat este nevoie atât de inimi cât și de mâini.
Uneori gândul de a întreba: „De ce?” vine în minte, a spus Papa, dar există unele întrebări „care nu au un răspuns”. A mai amintit că în discursul său, pr. Luciano a spus că în ciuda devastării, mulți oameni au ales să rămână acolo „pentru a nu răni mai mult pământul nostru… a nu răni mai mult ceea ce este deja rănit”. Concentrându-se pe cuvântul „rană”, Papa a arătat să „toți au suferit ceva”, fie că este pierderea unei case, a unui părinte sau a unui copil. În aceste împrejurări, „tandrețea inimii”, exprimată în „tăcere și mângâieri”, „înfăptuiește miracole în momentele de durere”.
Au existat de asemenea momente de reconciliere între persoane, care au lăsat deoparte diferențele lor și s-au reunit printr-o îmbrățișare, un sărut și chiar prin lacrimi. „A plânge nu face decât bine”, dar „a plânge împreună este mai bine”. Pornind de la cuvintele lui Raffaele, care a spus că în timp ce familia lui este bine, „viața noastră nu mai este aceeași” după cutremur, Papa a recunoscut că „rănile se vindecă, dar cicatricile vor rămâne pentru totdeauna. Și ele vor fi o aducere aminte a acestui moment de durere”. Dar a evidențiat și virtuțile pe care pr. Luciano, mândru, a spus că le-a văzut la oameni după cutremur: „tăria, răbdarea și solidaritatea reciprocă”.
Pontiful s-a declarat și el mândru de preoții din zonă care au ales să rămână, în loc să îi abandoneze pe credincioși și pământul lor într-un timp de nevoie. „Este bine să aveți păstori care atunci când văd un lup nu fug. Am pierdut, da, am pierdut multe lucruri; case, familii, dar am devenit o mare familie în alt sens”. Papa și-a încheiat discursul concentrându-se pe importanța apropierii, explicând că a sta aproape unii de alții „ne face mai umani, mai buni, mai curajoși”. Le-a mai spus celor prezenți să nu își piardă capacitatea de a visa în procesul de reconstruire.
