Interviu cu Patriarhul Kiril la un an de la întâlnirea cu Papa în Cuba
19.05.2017, Moscova (Catholica) - „Până la întâlnirea noastră cu Papa Francisc condiția «monstruoasă» a creștinilor din Orientul Mijlociu era aproape invizibilă. După aceea, situația s-a schimbat substanțial”, susține Patriarhul Kiril al Moscovei și al Întregii Rusii într-un interviu pentru Vatican Insider. Interviul a avut loc la mai bine de un an de la istorica întâlnire a sa cu Papa Francisc în Cuba. Redăm interviul după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro.
– Sanctitate, a trecut puțin mai mult de un an de la îmbrățișarea în Cuba cu Papa Francisc. Ce anume rămâne din acea întâlnire?
– Întâlnirea nu ar trebui să fie evaluată numai în contextul raporturilor bilaterale dintre catolicism și ortodoxia rusă. Tema principală a discuției a fost, de fapt, condiția „monstruoasă” a creștinilor din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord, o temă mult mai amplă decât o agendă bilaterală. Este o temă de însemnătate globală. Este incredibil că un autentic genocid de creștini se poate întâmpla acum, în „civilizatul” secol al XXI-lea. Confraților noștri nu le este luat numai acoperișul, bunurile și mijloacele de subzistență, ci viața însăși, numai pentru că ei cred în Cristos. Și rezultatul cel mai mare al întâlnirii noastre cu Pontiful este recunoașterea, din partea întregii lumi, a acestei provocări care este lansată întregii omeniri, al cărei trecut, prezent și viitor este imposibil fără creștinism.
– După părerea Dvs, în lume există conștiința a ceea ce li se întâmplă creștinilor?
– Până la întâlnirea noastră cu Papa Francisc această temă era aproape invizibilă în mass-media internaționale și am întâlnit indiferență și a multor organizații internaționale. După aceea, situația s-a schimbat substanțial. Sper că după recunoașterea gravității problemei vor urma și pași concreți pentru a o rezolva. Deocamdată, desigur, progresele nu sunt rapide așa cum am vrea: este suficient să ne gândim la faptele recente petrecute în Egipt și în Siria. Dar eu nu îmi pierd speranța și mă rog pentru ca destinele celor persecutați să fie alinate. Vom continua să ne ridicăm glasul alăturând de cuvintele noastre, acolo unde va fi posibil, un ajutor concret dat creștinilor persecutați. Astăzi noi creștinii, independent de confesiunea de apartenență, ne aflăm în fața unei grave provocări sistemice. Nu este vorba numai despre violența explicită despre care tocmai am vorbit. Este vorba și despre vechile probleme ale civilizației europene, formate astăzi: distrugerea familiei, ideologia trans-umanismului și atâtea altele. A reuși împreună să facem actuală Evanghelia lui Cristos este o misiunea de dificultate extraordinară și de actualitate extremă. Aceasta a fost o altă temă importantă tratată în întâlnirea de la Havana.
– Care este astăzi starea raporturilor dintre cele două Biserici? Ce rezultate a produs întâlnirea Dvs?
– Sper că va avea o continuare în schimbul de experiențe, în găsirea de noi puncte de interacțiune, în dezbaterea cu privire la formele pe care mărturia creștină trebuie să le asume în acest nou context. De aceea putem vorbi despre existența unei perspective de dezvoltare în relațiile noastre bilaterale, în acea nouă fază inițiată în anii ’60 din secolul trecut. Am avut ocazie să iau parte personal la numeroase inițiative de dialog care în decursul deceniilor au implicat ierarhiile catolică și ortodoxă. Apreciem experiența dobândită, care nu are precedent față de istoria diviziunii creștinătății din Orient și din Occident. Întâlnirea de la Havana a fost un eveniment de mare importanță în lunga noastră interacțiune, în pofida divergențelor teologice care persistă. Întâlnirea cu Papa Francisc este mărturie a disponibilității noastre de a apăra împreună viitorul comunităților creștine din lumea modernă și de a contribui la instaurarea unei păci solide și drepte în locurile unde astăzi vedem că se varsă sânge.
– Astăzi lumea trăiește ceea ce Papa Francisc numește „al treilea război mondial pe bucăți”. Cum se răspunde acestui război?
– Înainte de toate, cu rugăciunea sinceră către Creator pentru pace: „Binecuvântați făcătorii de pace pentru că vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu”. Știm bine că arma principală a creștinului este tocmai rugăciunea. Răspunzând la o rugăciune sinceră născută din credință, Domnul săvârșește minuni care depășesc logica obișnuită și legile politicii. Credința fără fapte este moartă și orice rugăciunea trebuie să fie sprijinită de acțiune. Nu trebuie să luăm parte la ceea ce este definit „război pe bucăți”, care începe de la ura și de la egoismul care pun stăpânire pe noi. Să le alungăm din inima noastră, din familia noastră, din comunitatea noastră, și conflictul nu ne va lovi. Alegerea în favoarea adevărului, a iubirii și a carității este drumul cel mai scurt spre pace. Nimic nu îl apropie mai mult pe om și omenirea de conflicte decât preocuparea exclusiv față de propriile interese, față de satisfacerea propriilor patimi, față de creșterea de nestăpânit a consumurilor. Acționând în această direcție noi pierdem imediat bătălia cu dușmanul neamului omenesc.
– După părerea Dvs, în ce constă contribuția principală a creștinilor la pace?
– Creștinismul nu este conținut numai în cuvintele, ci în prezența lui Dumnezeu în faptele noastre. De aceea misiunea principală a creștinilor este aceea de a rămâne fideli față de Cristos, de a păstra pacea ca o stare deosebită a spiritului. Cuvintele lui Serafin de Sarov, un sfânt rus cinstit în toată lumea creștină, sunt o maximă genială a vieții creștine: „Cucerește spiritul păcii și în jurul tău se vor mântui cu miile”. Acesta este răspunsul nostru de făcători de pace. Creștinismul eliberează pe om de frică, și de suferință, chiar și de moarte. Important este de a rămâne cu Cristos în rugăciune și în faptele de iubire și atunci nici măcar cele mai adverse circumstanțe nu ne vor face să șovăim pe drumul mântuirii, în numele căreia parcurgem drumul nostru pământesc.
– Pentru drumul ecumenic putem lua ca exemplu primul mileniu, în timpul căruia catolicii și ortodocșii erau una într-o unică Biserică?
– Istoria nu cunoaște condiționalul. Nu este posibil a merge înainte având capul întors în spate. Orice tentativă de a transpune mecanic ceva din secolele trecute la modernitate este condamnată la eșec. Dar aceasta nu înseamnă că putem uita lecțiile istoriei și experiența Bisericii nedespărțite din primul mileniu.
– Și ce se poate învăța de la acest trecut?
– Diviziunea creștinilor a fost dictată în bună parte de mutarea priorităților spirituale, de la respectarea riguroasă a Evangheliei la tentativa de a trasa și a fixa granițele pământești ale influenței și puterii Bisericii. Prin urmare, și îmbunătățirea relațiilor noastre trebuie să se bazeze nu pe ștergerea sau ascunderea diferențelor dintre ortodoxie și catolicism formate de-a lungul secolelor, ci pe aspirația unanimă de a trăi după Evanghelie în lumea contemporană.
– După părerea Dvs, care este astăzi misiunea creștinilor din diferitele confesiuni?
– Astăzi, ca niciodată până acum, este important să găsim un limbaj comun pentru a da o mărturie vie despre Cristos, a relata Biserica nu ca un muzeu de idei medievale, sau o rezervă de faliți incapabili să se insereze în viața modernă, ci ca „izvor de apă vie”, în jurul căruia trec mulțimi chinuite de sete, fără să-și dea seama că mântuirea lor este la câțiva pași. În acest sens situația Bisericii, din Orient ca și din Occident, nu se deosebește mult de creștinismul din primele secole. Ce au în comun Biserica antică și cea actuală, creștinătatea orientală și occidentală, ce nu s-a schimbat în nimic în mileniile trecute? Nu este un „ceva”, este un „Cine”: Fondatorul și Conducătorul Bisericii, Cristos, Cel care „este același ieri, astăzi și în veci”. În El suntem chemați să căutăm exemplul în orice moment al vieții noastre.
