Papa Francisc: Un creștin bun răspândește speranță, nu amărăciune
01.06.2017, Vatican (Catholica) - Spiritul Sfânt are puterea să ne umple cu speranța lui Cristos, transformându-ne în canale creștine care să ducă speranță celorlalți, și nu amărăciuni sau disperare. „Duhul Sfânt nu numai că ne face capabili să sperăm, ci și să fim semănători de speranță, să fim și noi – ca El și grație Lui – ‘paracleți’, adică mângâietori și apărători ai fraților”, a spus Papa Francisc în cadrul audienței generale din ziua de miercuri, 31 mai 2017. Cel care seamănă amărăciuni și perplexități „nu este un bun creștin”. Creștinul bun „seamănă speranță: seamănă untdelemnul speranței, seamănă parfumul speranței și nu oțetul amărăciunii și al disperării”.
Papa Francisc a continuat reflecțiile sale despre virtutea speranței în cadrul audienței generale săptămânale, din Piața San Pietro, concentrându-se de această dată pe rolul Duhului Sfânt, în anticiparea Sărbătorii Rusaliilor. Speranța este în același timp, după cum ne spune Sf. Paul în Scrisoarea sa către Evrei, ca o ancoră și o velă, a explicat Pontiful. „Dacă ancora este ceea ce dă bărcii siguranța și o ține ancorată printre valurile mării, vela este în schimb ceea ce o face să navigheze și să înainteze pe ape. Speranța este cu adevărat ca o velă; ea primește vântul Duhului Sfânt și îl transformă în forță motrice care împinge barca, în funcție de cazuri, în larg sau la mal.”
„Duhul este vântul care ne împinge înainte, care ne menține pe drum, ne face să ne simțim pelerini și străini și nu ne permite să ne acomodăm și să devenim un popor ‘sedentar'”. De aceea speranța nu dezamăgește: „pentru că este Duhul Sfânt în noi care ne determină să mergem înainte, mereu!” Tot datorită Duhului Sfânt putem și „să prisosim în speranță”; aceasta înseamnă „a nu ne descuraja niciodată; înseamnă a spera și atunci când dispare orice motiv uman de a spera, așa cum a fost pentru Abraham atunci când Dumnezeu i-a cerut să-i jertfească unicul fiu, Isaac, și așa cum a fost, și mai mult, pentru Fecioara Maria sub crucea lui Isus.” Putem să avem acest fel de speranță „invincibilă” deoarece Duhul Sfânt ne ajută să recunoaștem „că suntem fii ai lui Dumnezeu și moștenitorii Săi”.
Sfântul Părinte a amintit urarea de final a Scrisorii către Romani a Apostolului Paul: „Iar Dumnezeul speranței să vă umple de toată bucuria și pacea în credință, ca să prisosiți în speranță prin puterea Duhului Sfânt” (15,13). „Expresia ‘Dumnezeul speranței’ nu înseamnă numai că Dumnezeu este obiectul speranței noastre, adică Acela la care sperăm să ajungem într-o zi în viața veșnică; înseamnă și că Dumnezeu este Cel care deja acum ne face să sperăm, ba chiar ne face ‘bucuroși în speranță’: bucuroși acum de a spera, și nu numai a spera să fim bucuroși. Este bucuria de a spera și nu a spera să avem bucuria, deja astăzi… Oamenii au nevoie de speranță pentru a trăi și au nevoie de Duhul Sfânt pentru a spera.”
Pontiful a mai arătat că „Duhul Sfânt alimentează speranța nu numai în inima oamenilor, ci și în întreaga creație. Spune Apostolul Paul că și creația ‘este îndreptată cu așteptare arzătoare’ spre eliberare și ‘geme și suferă’ ca durerile unei nașteri… Și aceasta ne determină să respectăm creația: nu se poate mânji un tablou fără a-l ofensa pe artistul care l-a creat. Frați și surori, apropiata sărbătoare a Rusaliilor – care este ziua de naștere a Bisericii – să ne găsească uniți în rugăciune, cu Maria, Mama lui Isus și a noastră. Și darul Duhului Sfânt să ne facă să prisosim în speranță. Vă voi spune mai mult: să ne facă să risipim speranță cu toți aceia care sunt mai nevoiași, mai rebutați”.
