Papa Francisc: Calea lui Cristos este calea persecuției
28.06.2017, Vatican (Catholica) - Miercuri, 28 iunie 2017, Papa Francisc a spus că a-l urma pe Cristos înseamnă a merge pe un drum contrar cu acela al lumii și a fi pregătiți să suferim din această cauză; avem însă speranță datorită prezenței constante a lui Dumnezeu. „Persecuția nu este o contradicție la Evanghelie, ci face parte din ea: dacă l-au persecutat pe Învățătorul nostru, cum putem spera să fim scutiți de luptă?”, a spus Pontiful în cadrul audienței generale de miercurea. „Însă, în mijlocul vârtejului, creștinul nu trebuie să piardă speranța, crezând că a fost abandonat. Isus îi asigură pe ai Săi spunând: ‘Vă sunt numărate toate firele de păr de pe cap’. Ca și cum ar spune că niciuna dintre suferințele omului, nici măcar cele mai mici și ascunse, nu sunt invizibile în ochii lui Dumnezeu.”
„Dumnezeu vede și cu siguranță ocrotește; și va dărui răscumpărarea Sa”. Papa Francisc și-a continuat în Piața San Pietro seria de cateheze pe tema speranței creștine. De această dată a reflectat asupra vieții contra culturii a unui creștin, care va însemna confruntarea cu persecuții la un anumit nivel, iar pentru unii chiar martiriul. „Așadar, creștinii sunt oameni ‘împotriva curentului’. Este normal: pentru că lumea este marcată de păcat, care se manifestă în diferite forme de egoism și de nedreptate, cine îl urmează pe Cristos merge în direcția contrară. Nu din spirit polemic, ci din fidelitate față de logica Împărăției lui Dumnezeu, care este o logică de speranță, și se traduce în stilul de viață bazat pe îndrumările lui Isus.”
„Așadar, creștinii trebuie să poată fi găsiți mereu pe ‘celălalt versant’ al lumii, cel ales de Dumnezeu: nu persecutori, ci persecutați; nu aroganți, ci blânzi; nu vânzători de fum, ci supuși adevărului; nu impostori, ci onești.” Primul indiciu al unei vieți trăite pe această logică este sărăcia, a spus Pontiful. „Un creștin care nu este umil și sărac, dezlipit de bogății și de putere și mai ales dezlipit de sine, nu se aseamănă cu Isus”. A merge pe această cale atrage dificultăți și lupte, desigur, dar trebuie să ne amintim că Isus este cu noi și că El nu îi lasă niciodată singuri pe discipolii Săi. „Această fidelitate față de stilul lui Isus – care este un stil de speranță – până la moarte va fi numită de primii creștini cu un nume foarte frumos: ‘martiriu’, care înseamnă ‘mărturie’.”
„Martirii nu trăiesc pentru ei, nu luptă pentru a afirma propriile idei și acceptă că trebuie să moară numai din fidelitate față de Evanghelie. Martiriul nu este nici idealul suprem al vieții creștine, pentru că mai presus de el este caritatea, adică iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele… O spune foarte bine Apostolul Paul în imnul adus iubirii: ‘Și dacă tot ce am aș da ca hrană săracilor, și dacă mi-aș da trupul ca să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic’. Le repugnă creștinilor ideea că atentatorii sinucigași pot să fie numiți ‘martiri’: nu există nimic în sfârșitul lor care să poată fi apropiat de atitudinea fiilor lui Dumnezeu.”
„Creștinul parcurge drumul său în această lume cu esențialul pentru drum, însă cu inima plină de iubire. Adevărata înfrângere pentru el este să cadă în ispita răzbunării și a violenței, răspunzând la rău cu rău. Isus ne spune: ‘Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Așadar, fără fălci, fără gheare, fără arme. Mai degrabă creștinul va trebui să fie prudent, uneori și isteț: acestea sunt virtuți… Uneori, citind istoriile atâtor martiri de ieri și de astăzi – care sunt mai numeroși decât martirii din primele timpuri – rămânem uimiți în fața tăriei cu care au înfruntat încercarea. Această tărie este semn al marii speranțe care îi însuflețea: speranța sigură că nimic și nimeni nu-i putea despărți de iubirea lui Dumnezeu dăruită nouă în Isus Cristos.”
