Papa Francisc: Ce nu spun public, spun în spatele ușilor închise
04.12.2017, Vatican (Catholica) - La întoarcerea din Bangladesh în Roma, Papa Francisc le-a dezvăluit jurnaliștilor ceva din strategia sa de comunicare, afirmând că atunci când este vorba de teme delicate, uneori preferă să se abțină public pentru ca mesajul să poată pătrunde, dar este mai deschis în conversațiile private. Întrebarea a venit de la un jurnalist spaniol, care a vrut să știe de ce Papa nu a pomenit numele rohingya în discursurile sale. Când Pontiful a amintit de pomenirea acestui termen de exemplu în Piața San Pietro, jurnalistul a insistat: „dar în această călătorie…”
Sfântul Părinte a replicat subliniind că „deja se știa ceea ce gândeam și ceea ce spuneam”. Apoi a profitat de ocazie pentru a reflecta asupra modului său de comunicare. „Pentru mine, lucrul cel mai important este ca mesajul să ajungă și pentru aceasta trebuie încercat să se spună lucrurile pas după pas și să se asculte răspunsurile, pentru ca să ajungă mesajul. Un exemplu din viața zilnică: un tânăr, o tânără în criza adolescenței poate spune ceea ce gândește, închizând ușa în nas celuilalt și mesajul nu ajunge, se închide. Pe mine mă interesează ca acest mesaj să ajungă. Pentru aceasta, am văzut că dacă în discursul oficial [în Myanmar] aș fi spus acel cuvânt, ar fi fost ca și cum le-aș fi închis ușa în nas interlocutorilor mei. Dar am descris situațiile, drepturile de cetățenie, ‘nimeni exclus’, pentru a-mi permite apoi în colocviile private să merg mai departe.”
Și a mărturisit în continuare: „Am rămas foarte, foarte satisfăcut de colocviile pe care le-am putut avea, pentru că este adevărat, nu am avut – să spunem așa – plăcerea de a închide ușa în nas, în mod public, o denunțare, nu, dar am avut satisfacția de a dialoga, de a-l lăsa pe celălalt să vorbească, de a spune ce cred și astfel mesajul a ajuns. Și până acolo a ajuns încât a continua și a continuat și s-a terminat ieri cu acela. Și acest lucru este foarte important, în comunicare: preocuparea ca mesajul să ajungă. De atâtea ori, denunțările, și în mass-media – nu vreau să ofensez -, uneori cu oarecare doză de agresivitate, închid dialogul, închid ușa și mesajul nu ajunge. Și voi, care sunteți specialiști în a face să ajungă mesajele, înțelegeți bine aceasta.”
Papa a explicat apoi că întâlnirea cu minoritatea rohingya era programată, dar nu în detaliu. Modul cum a ieșit a fost dictat pe moment. A spus chiar că întâlnirea cu acei musulmani a fost „o condiție a călătoriei”, satisfăcută în Bangladesh, „o mică și săracă țară care a primit 700 de mii de persoane… Mă gândesc la țările care închid porțile… Trebuie să fim recunoscători pentru exemplul pe care ni l-au dat.” Când persoanele rohingya au fost aduse pe scenă, au venit în șir indian, ceea ce Papei nu i-a plăcut. În plus imediat după „defilare” ar fi trebuit să plece. „M-am supărat și am strigat un pic – sunt păcătos – și am spus repetat cuvântul ‘respect’. Am oprit (să fie scoși) și atunci au rămas acolo. Apoi, după ce i-am ascultat pe fiecare în parte cu traducătorul care vorbea limba lor, am început să simt ceva înăuntrul meu: ‘Nu pot să îi las să plece fără a spune un cuvânt’, și am cerut microfonul. Și am început să vorbesc… Nu îmi amintesc ce am spus. Știu că la un moment dat am cerut iertare. Cred că de două ori, nu îmi amintesc.”
A mărturisit că, ascultând mărturiile migranților musulmani, în sinea sa a plâns. „Făceam în așa fel încât să nu se vadă aceasta. Și ei plângeau. Și după aceea, m-am gândit că eram într-o întâlnire interreligioasă, în timp ce liderii celorlalte tradiții religioase erau departe. [Atunci le-am zis:] ‘Veniți și voi: aceștia sunt rohingya ai noștri ai tuturor’.” Așa au urcat și ceilalți lideri pe scenă pentru a-i saluta. În fine, a rugat ca unul dintre rohingya să spună o rugăciune. „Cred că era un imam, un cleric din religia lor, care a făcut rugăciunea aceea, și s-au rugat și ei acolo, cu noi. O parte era programată, dar cea mai mare parte a ieșit spontan”, a concluzionat Pontiful.
