Mons. Nunzio Galantino: Eutanasia și avortul? Așa se creează categoria de non-persoane
11.12.2017, Roma (Catholica) - Este o exigență „a timpului nostru de care nu se poate face abstracție, aceea de a da viață unei analize atente și unei confruntări despre temele etice și bioetice, pentru că rapiditatea dezvoltării tehnologice schimbă stilurile de viață și modifică și modul în care omul se concepe pe sine însuși și propriul viitor, raportul cu ceilalți și cu mediul”, a spus Mons. Nunzio Galantino, secretar general al Conferinței Episcopale Italiene (CEI). Vatican Insider l-a intervievat pe Episcopul emerit de Cassano all’Jonio în cadrul unei conferințe la Universitatea Bocconi despre „Bioetica catolică și bioetica laică: între istorie și actualitate”, organizată de Res ethica, asociație de studenți ai Ateneului milanez. La întâlnire, prelatul a dialogat cu filozoful Giovanni Fornero. Interviul, din care vă oferim fragmente, a apărut pe Ercis.ro în traducerea pr. Mihai Pătrașcu.
– Excelență, de ce anume au nevoie astăzi etica și bioetica?
– Ca Aristotel, vorbim despre fericire ca scop al drumului omului, dar facem aceasta într-un context care asimilează fericirea cu distracția, încât nu i se mai văd caracteristicile. Suntem așa de departe de identificarea aristotelică între etică și politică, încât adesea recădem în vreo formă de individualism mai mult sau mai puțin ascunsă. Astfel am înrădăcinat ideea că acțiune corectă este conformitate cu o normă, că recurgerea la tema virtuților, mult mai înrădăcinate în om – deoarece sunt hainele sale interne – decât pot să fie legile, rămâne parțială și secundară. Avem atâția oameni care respectă legile dar sunt nefericiți, devotați dar nu în mod necesar virtuoși. Și bioetica resimte aceste incertitudini și, ca și etica, duce lipsă de un teren comun pentru o confruntare constructivă. Antropologia este factorul care pune capăt conflictului, pentru că pornind de la viziunea asupra constitutivelor ființei umane, cultura și societatea iau o formă sau alta.
– Care sunt repercusiunile prezenței tot mai determinante a tehnologiei asupra chestiunilor bioetice?
– Tema vieții riscă înfrângeri. Trupul, dacă este simțit ca obiect extern persoanei, devine disponibil, în sine și în alții, și se impune așteptarea, sau și mai mult pretenția ca orice problemă, chiar și cele legate cu limita propriei existențe, să găsească o soluție în progresul științei sau în iluzia unei posibile „vieți fizice fără sfârșit”. Aici este banalizată sau golită de sens experiența morții, cu puternice repercusiuni asupra sensului însuși al vieții.
– Ce sunt pentru dumneavoastră eutanasia și sinuciderea asistată?
– O antropologie care consideră cu mai multă seriozitate limita ca element care structurează însăși existența ființei umane, în fiecare aspect al său, pune bazele unui raport diferit între om și tehnologie, om și viață, om și boală. Pornind de la această conștiință, Papa Francisc a definit Biserica drept „spital de campanie”, angajată înainte de toate să îngrijească rănile unei umanități imperfecte, pentru care însă limita poate să devină ocazie de întâlnire și de milostivire, deci se face poartă pentru uman.
Dimpotrivă, atâtea concepții bioetice de astăzi, ignorând caracterul constitutiv și fundamental al relaționalității, în afară de cel al fragilității, slăbesc valoarea existenței personale, observată cu cele două lentile, care formează una și aceeași pereche de ochelari, a individualismului și a refuzării limitei, care face absurdă suferința. Se naște de aici, după părerea mea, calea eutanasiei sau a sinuciderii asistate. Cu greu pot să le consider semn de civilizație evoluată, așa cum se aude spunându-se cu siguranță excesivă.
Această cale reprezintă un răspuns social, după părerea mea, prea superficial și grăbit la nevoile reale ale celui care suferă din cauza unor boli grave sau infirmități. Practica sa sugerează un mesaj fals și vătămător: există vieți care, datorită condițiilor lor contingente, nu sunt (sau nu mai sunt) demne să fie trăite. Și societatea preferă să se elibereze de ele (și în termeni economici), în loc să se ocupe de ele. O asemenea logică ar avea ca efect final acela de a crea în comunitatea umană un „coș de gunoi” virtual, ansamblul celor a căror viață ar fi considerată „nedemnă” și, prin urmare, una care nu merită să fie susținută de comunitate.
– Și avortul?
– Societatea noastră prevede vieți de rebutat și ori de câte ori consideră avortul o cucerire a civilizației și un drept civil. Cele 6 milioane de avorturi legale – plus cele ascunse – practicate în ultimii 40 de ani se traduc în tot atâtea persoane care nu sunt printre noi.
– Ce unește aceste practici?
– Ceea ce va lipsi este relația: subiectul nu mai este văzut și nu se percepe ca parte a unei familii, ca subiect important pentru alții cărora le va lipsi, ci numai ca subiect autonom, în cazul eutanasiei, sau ca obiect de eliminat, fără consecințe asupra altora, în cazul avortului. Contextul în care s-a format este destul de articulat, dar mi se pare în mod negativ emblematică teoria lui H.T. Engelhardt, care duce la extrem concepția utilitaristă deci individualistă a subiectului, ajungând să afirme că: „Feții, pruncii, retardații mentali gravi și cei care sunt în comă fără speranță constituie exemple de non-persoane umane”. Ceea ce le reduce la rangul de non-persoane umane este lipsa de conștiință de sine ca ființă-în-relație.
A admite existența unui dualism între persoană și natura umană înseamnă că atunci când polaritățile acestui dualism nu sunt prezente în mod activ, „ființele umane nu sunt persoane”. În categoria de non-persoane, conform acestei teorii cu efecte incalculabile asupra societății – deși creatorii ei o consideră numai un teren de studiu teoretic și neaplicabil în mod direct – ar putea încet-încet să intre categorii diferite de persoane, în funcție de parametri aleși pentru a delimita a fi persoană sau a nu fi persoană, deschizând de fapt porțile pentru discriminare, precum și pentru frica de a intra, mai devreme sau mai târziu, în categoria de „non-persoană”.
– Așadar care este calea de parcurs?
– O antropologie relațională și solidară, întemeiată pe conștiința limitei și pe nevoia de atenție și îngrijire pe care fiecare persoană o poartă în sine. Această viziune despre om o duce înainte Papa Francisc din ziua alegerii sale, și pe care a descris-o în cele două exortații fundamentale, Evangelii gaudium și Amoris laetitia. Mai ales acest ultim text ar cere o aprofundare, care să clarifice noutățile substanțiale pe care le produce în etică și efectele unei viziuni despre om inspirată din milostivire și din împărtășire.
