Mons. Angelo De Donatis: Postul este o farmacie în care Medicul Divin vindecă rănile noastre
16.02.2018, Roma (Catholica) - Postul Mare este timpul potrivit pentru ca preoțimea din Dieceza de Roma „să se întrebe cu onestitate cu privire la modul de a face parohie: modelul pe care îl ducem înainte de decenii mai este sănătos?” Este propunerea făcută de Arhiepiscopul Angelo De Donatis, Vicar general al Papei pentru Dieceza de Roma, la întâlnirea penitențială cu clerul diecezan, desfășurată joi, 15 februarie 2018, în Bazilica San Giovanni in Laterano, și încheiată de Sfântul Părinte. „Problema este foarte serioasă”, a destăinuit prelatul, „un preot îmi spunea că este constrâns să fie administrator de terenuri, când în schimb dorea să lucreze mai mult pentru treburile de preot”, citim în materialul de pe ITRC.ro, în traducerea pr. dr. Mihai Pătrașcu.
„Pomana, rugăciunea și postul: iată calea Postului Mare” indicată de Mons. De Donatis. „Dar totul trebuie făcut în pace și în ascuns, fără neliniști și ostentații”, a clarificat el. Și „dacă este necesar, să căutăm și ocazia pentru a ne reconcilia cu vreun frate”. „Postul Mare nu este atât timpul provocărilor, ci al iubirii; nu este numai o sală unde se încearcă să se piardă din greutate, cât mai degrabă o farmacie în care Medicul Divin, expert al slăbiciunii noastre, dorește să vindece rănile noastre, pentru a ne readuce la strălucirea originară a Botezului”. Așadar, „este nevoie mai mult de umilință decât de efort, mai mult de Duh Sfânt decât de propuneri”. Pentru că „medicul poate să-l vindece numai pe cel care nu se preface că este sănătos”.
Dumnezeu, a amintit Arhiepiscopul, „iubește ceea ce nu strălucește în ochii lumii: orfanii au nevoie încontinuu să atragă privirile, însă fiii nu”. Așa încât „discipolul lui Isus postește sub privirea Tatălui, nu în piață”. De altfel, „cel care ia glorie de la oameni rămâne orb și pierde conștiința stării sale interioare: nu putem trăi o dreptate arătată ostentativ, pentru a ne inspira din adevăr trebuie să încetăm să cerșim recunoaștere”. Altfel „se poate întâmpla un paradox: cerem rezultate pozitive, mângâiem orice dorință a altuia, dar nu acceptăm corectarea, totul ajunge să se termine în căldarea mare a așa-numitelor ‘critici nedrepte'”. Dar „câți slujitori ai Bisericii știu astăzi să trăiască o sfințenie cu reflectoarele stinse?”
„Precondiție pentru un Post Mare eficace”, a afirmat Mons. De Donatis, „este a alege între admirația oamenilor și privirea paternă a lui Dumnezeu: dacă o alegem pe aceasta din urmă, vom deveni sensibili la acțiunea Duhului, care are loc în secretul inimii”. Iată că „cei trei pilaștri ai Postului Mare – pomana, rugăciunea, postul – sunt trei medicamente care trebuie luate în același timp pentru că numai împreună dau efecte binefăcătoare: pomana este terapia care vindecă raportul cu ceilalți; rugăciunea raportul cu Dumnezeu; postul relația cu lucrurile create”. În mod deosebit „pomana se naște din milostivire”, a insistat prelatul, „și din interesul autentic față de viața celuilalt”.
El a îndemnat la redescoperirea „pomenii ascultării”. Adesea „riscăm să fim numai la vânătoare după abilitățile persoanelor, pentru a le angaja în activități: când preotul este angajator (dă locuri de muncă), chiar dacă este muncă ‘sacră’, mereu există cineva care pe furiș ia sufletul”. Binele, a precizat Arhiepiscopul, nu trebuie făcut „pentru a ieși la ziar, pentru a agonisi vreun compliment: nouă, preoților, ne poate plăcea să facem binele și pentru a face bine binele trebuie să-l facem în ascuns”. Caritate și ascundere, așadar; „notorietatea să o lăsăm lumii: pomana mai frumoasă pentru preot este să se așeze pentru a asculta persoanele: un colocviu deschide inima, poate regenera sufletul”.
Rugăciunea „revelează starea de sănătate a filiației noastre”. Dar preoții trebuie să găsească timpul pentru a se ruga cu stilul „țăranului care asudă și adună, nu-și face iluzii, își lipește urechile de previziunile vremii”. Secretul se află în redobândirea „unei vieți spirituale adevărate”, a amintit el, avertizând cu privire la „retorica ‘epuizării’ fără încetare, care este altceva decât dăruirea: când există dezordine mă epuizez dând o iubire obosită, de birou; dar dacă am pacea, mă dăruiesc”. Trebuie „reluat contactul cu Cristos care trăiește în mine; închisă ușa, lăsate preocupările inutile chiar dacă sunt urgente”.
A trăi postul în ascultarea Cuvântului este al treilea punct. „Este important ca noi, preoții, să ne repunem pe Scriptură, crezând în foamea pe care o avem în noi; există riscul de a ne apropia de ea gândindu-ne numai la foamea celorlalți”. În schimb să ne angajăm „să pierdem timp asupra Cuvântului lui Dumnezeu: este partea cea mai bună care nu se va lua de la noi”. Da, „este foarte frumos și sfânt să postim cu scopul de a da săracilor ceea ce rămâne, dar să ne amintim că în Scriptură ne abținem de la mâncare în primul rând pentru a avea timp pentru Cuvânt”. Cu siguranță, este necesar „să facem post de la televizor, de la internet, de la bârfe, dar acest lucru ar trebui să fie valabil în fiecare zi din an și nu folosește Postul Mare pentru a ne aminti de aceasta”. În schimb, „acest timp ne cere exact un post tangibil, care să implice trupul: dacă postul nu atinge masa, riscă să devină o practică gnostică”.
