Papa Francisc a cerut harul rușinii pentru păcatele noastre
31.03.2018, Roma (Catholica) - La Calea Crucii din Vinerea Mare din acest an, de la Coloseum, Papa Francisc a făcut un apel din inimă cerându-i lui Dumnezeu să dea creștinilor harul de a le fi rușine de păcatele lor, de a se căi și a implora milostivirea, și de a avea speranță că iubirea Sa este mai puternică decât moartea.
„În fața iubirii Tale supreme ne pătrunde rușinea pentru că te-am lăsat singur ca să suferi pentru păcatele noastre: […] rușinea că l-am ales pe Baraba și nu pe Tine, puterea și nu pe Tine, aparența și nu pe Tine, pe dumnezeul banului și nu pe Tine, mondenitatea și nu veșnicia”, a spus Pontiful pe 30 martie. A vorbit și despre „rușinea pentru că atâtea persoane, și chiar unii slujitori ai tăi, s-au lăsat înșelați de ambiție și de lauda deșartă pierzând demnitatea lor și prima lor iubire; rușinea pentru că generațiile noastre lasă tinerilor o lume fracturată de diviziuni și de războaie; o lume devorată de egoism unde tinerii, cei mici, bolnavii, bătrânii sunt marginalizați; rușinea de a fi pierdut rușinea; Doamne Isuse, dă-ne mereu harul sfintei rușini!”
Papa Francisc a prezidat Calea Crucii la Coloseum, o practică ce datează încă din timpul pontificatului Papei Benedict al XIV-lea, care a murit în 1758. După o pauză, tradiția a fost reluată de Fericitul Papă Paul al VI-lea în 1964, iar sub Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a devenit cunoscută în toată lumea datorită televiziunii. În fiecare an Papa alege personal cine să scrie meditațiile pentru stațiuni. Anul acesta a cerut unui grup de elevi de la un liceu italian, îndrumați de profesorul de religie Andrea Monda. Dacă în trecut chiar Papa purta crucea de la o stațiune la alta, acum o duc diverse persoane – de exemplu anul acesta printre alții au fost Arhiepiscopul Angelo Donatis, Vicarul Romei, o familie de cinci persoane din Siria, surori dominicane din Irak și frați din Țara Sfântă.
În rugăciunea de la sfârșitul Căii Crucii, Papa Francisc a vorbit și despre „căința care răsare din certitudinea că numai Tu ne poți mântui de rău, numai Tu ne poți vindeca de lepra noastră de ură, de egoism, de mândrie, de aviditate, de răzbunare, de lăcomie, de idolatrie, numai Tu poți să ne îmbrățișezi din nou redându-ne demnitatea filială și să ne bucurăm pentru întoarcerea noastră acasă, la viață; […] căința care se naște din rușinea noastră, care se naște din certitudinea că inima noastră va rămâne mereu neliniștită până când nu te găsește pe Tine și în Tine unicul său izvor de plinătate și de liniște”. Și a exclamat: „Doamne Isuse, dă-ne mereu harul sfintei căințe!”
În fine, după rușine și căință, al treilea cuvânt cheie a fost speranță: „În fața maiestății Tale supreme se aprinde, în întunecimea disperării noastre, scânteia speranței pentru că știm că unica Ta măsură de a ne iubi este aceea de a ne iubi fără măsură; […] speranța pentru că jertfa Ta continuă, și astăzi, să emane parfumul iubirii divine care mângâie inimile atâtor tineri care continuă să ]ți consacre viețile lor devenind exemple vii de caritate și de gratuitate în această lume a noastră devorată de logica profitului și a câștigului ușor; […] speranța pentru că Biserica Ta, sfântă și făcută din păcătoși, continuă, și astăzi, în pofida tuturor tentativelor de a o discredita, să fie o lumină care luminează, încurajează, ridică și mărturisește iubirea ta nelimitată față de omenire, un model de altruism, o arcă de mântuire și un izvor de certitudine și de adevăr”.
Sfântul Părinte și-a încheiat rugăciunea cerând ajutorul ca să nu avem „aroganța tâlharului” de la stânga sau a „miopilor și corupților, care au văzut în Tine o oportunitate de exploatat”. „Îți cerem, Fiu al lui Dumnezeu, să ne întruchipăm cu tâlharul cel bun care te-a privit cu ochi plini de rușine, de căință și de speranță; care, cu ochii credinței, a văzut în înfrângerea Ta aparentă victoria divină și astfel s-a îngenuncheat în fața milostivirii Tale și cu onestitate a furat paradisul! Amin!”
