Un portret al Veronicăi Antal prezentat de pr. Damian Pătrașcu
31.07.2018, Roman (Catholica) - Numărul pe lunile iulie-august al revistei Mesagerul Sfântului Anton (www.mesagerulsfantulanton.com) include un articol semnat de pr. Damian Pătrașcu în care este prezentată Veronica Antal, cea care va fi ridicată în curând la cinstea altarelor din decizia Papei Francisc. Mai exact pe 22 septembrie a.c., în biserica parohială din Nisiporești, va avea loc beatificarea, prezidată de Cardinalul Giovanni Angelo Becciu, prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților, înconjurat de numeroși Episcopi, preoți, persoane consacrate și credincioși. „Fie ca mărturia acestei tinere catolice românce să dea rod în sufletele noastre, iar mijlocirea ei să atragă bunăvoința divină peste țara noastră și lumea întreagă”, scrie pr. Pătrașcu. Iată prezentarea viitoarei Fericite:
Venerabila Slujitoare a lui Dumnezeu s-a născut în ziua de 7 decembrie 1935 în localitatea Nisiporești, județul Neamț, în dulcea Moldovă din nordul României. Ziua următoare a primit Sacramentul Botezului în biserica parohială „Nașterea Maicii Domnului” din Hălăucești de la părintele paroh Felix Rafaelli, misionar italian din Ordinul Fraților Minori Conventuali. Familia ei, profund catolică, și ambientul de origine, caracterizat de o veche tradiție creștină, i-au transmis o frumoasă educație religioasă, insistând pe acele valori de atenție față de aproapele nevoiaș, de solidaritate și de împărtășire a bucuriei și a necazurilor, valori care o vor însoți până la sfârșitul vieții ei. Un rol important în primii pași în viața de credință l-a avut bunica ei, Zarafina, femeie încercată în virtute și plină de harul dumnezeiesc. Rămasă orfană de tată imediat după încheierea primilor patru ani de școală, micuța Veronica, fiind și cea mai mare dintre frați, a început să își ajute mama și pe ceilalți doi frățiori la munca câmpului și la toate treburile din grădină și din jurul casei.
În timpul adolescenței, primind și absorbind și mărturia de credință a surorilor ce aparțineau diferitelor congregații de viață consacrată, și care mai treceau pe acasă, a început să își dea seama că Dumnezeu o cheamă și pe ea la urmarea lui în vreo mănăstire. După multă rugăciune cu Mirele divin și colocvii cu acele surori, cu care între timp se împrietenise, a încercat să intre în Congregația Surorilor Misionare Franciscane de Assisi, prezente de mai multă vreme în apropiata parohie din Hălăucești, dar și în alte localități ale Moldovei, surori care lucrau cu mult zel, mai ales în slujba micilor orfani de război. Din păcate, dar și cu multă durere, surorile au fost nevoite să îi respingă cererea, trăind ele deja cu multă frică, deoarece ciuma roșie a comunismului se instalase de câțiva ani buni în țară și suprimase toate formele de viață consacrată din Biserica Catolică din România. Nu avea sens să mai primească pe nimeni, pentru a nu le crea greutăți atât lor, cât și candidatelor, trăind, în același timp, cu speranța că norii negri ai prigoanei roșii se vor risipi în curând și vor putea să își reia viața normală de consacrare.
Cu lacrimi șiroind în ochi, Veronica s-a întors acasă și se ruga Bunului Dumnezeu să o lumineze ce cale să urmeze. Sfătuindu-se cu directorul ei spiritual, blândul și experimentatul părinte Alois Donea, în jurul vârstei de 16-17 ani, s-a înscris în Ordinul al Treilea Franciscan Secular, dar și în Asociația Internațională a Armatei Maicii Domnului, tot în această perioadă făcând pe ascuns și vot de castitate, începând să trăiască ca o măicuță, deși fără mănăstire. Chilia o va construi în inima ei, și acolo, urmând un program riguros de rugăciune și de pocăință, se va apropia tot mai mult de doritul ei, Isus, lăsându-se plăsmuită de Mântuitor, pentru a deveni mireasa lui întru totul. Inspirațiile divine nu le ținea numai pentru ea, ci încerca să le comunice și altora, mai ales surorilor și tinerelor cu care se împrietenise, dar și celor pe care îi vedea în nevoi materiale, fizice și morale.
În jurul chiliei inimii și-a construit și o cămăruță, pe lângă casa părintească, iar acolo înălța rugăciuni insistente la Dumnezeu, mai ales pentru Episcopii și preoții care dispăreau unul câte unul de la altarele bisericilor, fără să se știe unde au fost duși, aflând mai târziu că aceștia umpleau pușcăriile regimului ateu. Tot în această cămăruță își hrănea mintea și sufletul cu lectura cărților și a revistelor cu argumente religioase, printre care iese în evidență Viața Fericitei martire Maria Goretti, tânăra italiancă beatificată de puțină vreme, și care preferase să moară decât să își piardă darul fecioriei oferite lui Dumnezeu. Lectura și meditarea acestei cărți o vor edifica foarte mult și o vor încuraja în încercarea supremă care se apropia cu pași repezi.
Noaptea în chilie, ziua pe drum. Împreună cu un grup de măicuțe alungate acasă de barbarii comuniști, în fiecare dimineață, la ora 4:30, pleca spre biserica parohială din localitatea Hălăucești, la o depărtare de aproape opt kilometri, pentru a participa la Sfânta Liturghie și la celelalte Sacramente. Văzând că numărul preoților se diminuează tot mai mult și nu mai fac față îndatoririlor lor sacerdotale, Veronica se va implica cu toată inima în educarea copiilor și a tinerilor, învățându-i catehismul și adevăratele valori umane și creștine, ca să devină, la rândul lor, buni creștini și cetățeni loiali ai patriei. Se va angaja și în vizitarea bolnavilor și a celor în vârstă din localitatea Nisiporești, ajutându-i, mângâindu-i și îndemnându-i să aibă nădejde în prezența Domnului în viața lor. Deși nu putea să trăiască într-o adevărată mănăstire de surori, viața ei a fost cea a unei persoane consacrate, într-o dăruire continuă, caracterizată de o profundă umilință și angajare generoasă în edificarea împărăției lui Dumnezeu în mijlocul fraților, fără a face niciodată deosebire dacă aceștia aparțineau Bisericii Catolice sau celei Ortodoxe.
Zi de zi, tânăra soră, căci așa începuseră să o cheme toți cei care o cunoșteau, consolida legătura ei cu Mirele divin, practicând virtuțile în grad eroic, voind astfel să imite Răstignitul pe care Sărăcuțul din Assisi îl iubise atât de mult, și care era întemeietorul celui de-al Treilea Ordin Franciscan, ordin din care și ea făcea parte. Norii negri se înmulțeau pe cerul României. Persecuțiile deveneau din ce în ce mai explicite. Era interzis să pomenești numele lui Dumnezeu în public. La școală, religie nu se mai făcea. În schimb, tinerii erau educați să refuze orice fel de legătură cu Dumnezeu, considerată retrogradă și nocivă. Numai omul nou, cel venit din „paradisul” Moscovei, trebuia să stăpânească de acum înainte în lumea întreagă.
În mijlocul acestei monstruozități încă în construcție, în seara zilei de 24 august 1958, un tânăr, îmbibat din plin din „catehismul” lui Marx, Engels și Lenin, se pregătea să ofere rezultatul educației acestui „om nou”. Pe același drum, dar având alt Dumnezeu, se afla tânăra Veronica. În plin câmp, ca pe arenele de luptă de odinioară, un tânăr și o tânără, se vor înfrunta, fiecare cu o armă în mână: agresorul cu un cuțit, Veronica cu coroana Rozariului. După o luptă crâncenă, Veronica va cădea victorioasă, strângând arma în mână. El, învins și turbat, va întinde cuțitul plin de sânge spre lună, martora tăcută a încă unei încercări a Răului care a vrut să subjuge omul nimicului pe care îl propovăduiește. Parcă pentru a-și recunoaște înfrângerea rușinoasă, agresorul o va însemna pe Veronica cu semnul victoriei și al mântuirii: îi va pune o cruce, făcută din plantele de porumb, pe spate. Așa va fi găsită în dimineața următoare de consătenii ei.
