Fr. Adrien Candiard: A ajuta persoanele, dar fără a decide pentru ele
15.11.2018, Roma (Catholica) - Există și abuz de conștiință. Mai puțin vizibil decât cel sexual. Dar este mereu un abuz, pentru că se profită de încrederea altuia, se impun cu autoritarism indicații de viață forțate și consecințele le îndură mai ales persoanele mai fragile și vulnerabile. Abuzul de conștiință călătorește subteran și tăcut în comunitățile de credință, în institutele călugărești, în pastorația mai ales a tineretului. A vorbit mult despre aceasta și Papa Francisc: cu iezuiții din Irlanda; și în scrisoarea către poporul lui Dumnezeu dată în august. Un subiect care a fost tratat și la adunarea generală a Conferinței Călugărilor și Călugărițelor din Franța (CORREF) care s-a desfășurat la Lourdes, de la 10 la 13 noiembrie 2018, reunind 450 de responsabili de institute călugărești și monastici. Cel care i-a condus a fost fratele dominican Adrien Candiard, autor printre altele al unei cărți traduse de puțin timp și în italiană „Când erai sub smochin” („Quando eri sotto il fico”). Agenția SIR a realizat un interviu cu dominicanul, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro.
– Ce este un abuz de conștiință?
– În teologia catolică, aceea mai clasică, partea cea mai sacră a omului este conștiința individuală. O conștiință care ne permite să distingem între bine și rău. Poate greși, dar trebuie să o urmăm mereu, chiar dacă asta implică greșeala. Rolul celui care însoțește persoanele nu este niciodată să spună persoanei ceea ce trebuie să facă, ci să o ajute să facă lumină asupra a ceea ce acea persoană însăși consideră mai bine pentru ea. Tocmai, a lua locul conștiinței altuia este un abuz al conștiinței.
– Cum se întâmplă aceasta?
– O persoană mi se deschide, la spovadă, într-un raport de prietenie, de însoțire spirituală. Se deschide pentru că se încrede în mine. Acest raport devine abuz atunci când eu folosesc această deschidere și această încredere pentru a mă pune în locul conștiinței celuilalt, pentru a impune o indicație a mea. Adică folosesc încrederea pe care persoanele o au în mine pentru a le orienta spre o soluție a mea: „Trebuie să faci așa”. Fac așa pentru că mi-e frică să nu fiu la înălțime. Pentru că mi-am impus să fiu eficace. Pentru că nu am răbdarea de a respecta timpii, chiar lungi, ai celuilalt. Pentru că cred că, dacă iau eu situația în mână, problema poate să fie rezolvată în manieră mai rapidă. Este o ispită foarte puternică. Dar ce drept am eu să fac asta? Ce știu eu cu adevărat despre persoana aceea?
– Cum putem să ne dăm seama că suntem victime ale acestui tip de abuz?
– Înainte de toate este un adevărat abuz. Dar este și un abuz care nu se vede în manieră evidentă așa cum se poate vedea un abuz sexual, desigur. Și nu se merge la poliție pentru a denunța pe cineva de abuz de conștiință. Apoi, cel mai dificil lucru este că oamenii, foarte des, îndeosebi persoanele aflate în situații de vulnerabilitate, cer aceasta. Vin cu probleme foarte serioase și dificile și, în loc de a face o muncă lungă de analiză și clarificare, vor să găsească un „guru” și să audă spunându-li-se: „Cuvântul lui Dumnezeu îți spune să faci așa”. Poate să existe o corelație între abuzat și abuzator, între cel care vrea să îi spună celuilalt cum să trăiască și cel care vrea să audă spunându-i-se cum să trăiască. În plus, abuzul de conștiință nu este făcut de monștri, ci de persoane care acționează uneori în bună credință.
– În schimb, când este pozitivă o însoțire spirituală?
– Calea creștină și spirituală este un drum de libertate. În viața Duhului un om devine tot mai liber în fața tuturor sclaviilor care sunt materiale, dar și spirituale. Și printre formele de sclavie este și sentimentul de vinovăție, aspirația de a fi perfecți, neacceptarea propriilor limite etc. Rolul Bisericii este acela de a însoți persoanele să se elibereze de aceste sclavii. A crește în viața creștină înseamnă a fi tot mai liberi. În schimb, dacă am nevoie mereu de cineva care să îmi spună ce să fac, înseamnă că ceva nu funcționează. Problema de fond este când se confundă obiectivele: obiectivul meu este ca tu să faci binele sau ca tu să iubești binele? Te pot convinge să faci ceva, dar dacă nu faci aceasta în mod liber sau o faci pentru a-mi face o plăcere, sau pentru că „Dumnezeu vrea asta”, nu are nicio valoare, nu te ajută.
– Ne puteți da vreun exemplu?
– Îndeosebi, se vede cu tinerii care cer sfaturi pentru viața afectivă și sexuală. Și adesea – din ceea ce văd eu, prin experiența mea care ca atare este desigur limitată – prima intenție este aceea de a frâna, a stinge așteptările și a coborî aspirațiile. Și pentru a obține acest rezultat se folosește adesea o pastorație de frică. Ceea ce vreau să spun este că nu avem nevoie să provocăm frică oamenilor cu privire la păcat. Adevărata intenție creștină este în schimb aceea de a mă face să iubesc binele și a de a mă face să înțeleg că aspirațiile mele cele mai adevărate și profunde corespund proiectului pe care Dumnezeu l-a gândit din totdeauna pentru mine.
– Ce tip de comunități avem nevoie pentru a face astfel de parcursuri de eliberare?
– Nu este ușor, ceea ce nu înseamnă că trebuie să renunțăm. Cel mai important lucru este să știu că eu nu sunt mântuitorul lumii. Nu pot să mântuiesc persoanele pentru că persoanele sunt deja mântuite. Locul Mântuitorului a fost luat deja. Această voință de a mântui persoanele – care poate să fie și semn de generozitate – trebuie abandonată imediat, pentru că nu ajută. Și aceasta înseamnă a nu avea obiective de obținut cu orice preț. Înseamnă a ajuta, dar niciodată a decide în locul celuilalt. Niciodată. Aceasta este condiția cea mai importantă.
