Postulatorul martirilor din Algeria: Fericiți ai dialogului și simplității
06.12.2018, Vatican (Catholica) - „La distanță de peste 20 de ani, foarte mulți oameni, în mare parte de credință islamică, merg în continuare în pelerinaj la mormintele creștinilor asasinați în Algeria. Există o formă aproape de devoțiune, de recunoștință față de acești martiri în mijlocul unui popor martirizat, algerieni cu algerienii.” Sunt imediat intense cuvintele pe care părintele trapist Thomas Georgeon, postulator al cauzei de beatificare a celor 19 călugări uciși între 1994 și 1996 în cursul războiului civil algerian foarte violent, care a făcut peste 200 de mii de morți, le rostește pentru a descrie semnificația unei prezențe prietene pe care nici sfârșitul tragic nu a întrerupt-o. Sâmbătă 8 decembrie, cei 19 martiri, toți aparținând la familii călugărești, vor fi proclamați fericiți la Sanctuarul Notre-Dame di Santa Cruz la Orano, în Algeria.
„Eu cred că este foarte semnificativ că Papa Francisc a voit să citeze evenimentul călugărilor din Tibhirine în exortația apostolică ‘Gaudete et exsultate’ despre sfințenie. A subliniat că a fost vorba de un drum comunitar, în care pentru a discerne, se adunau împreună la ascultarea spiritului, cu scopul de a înțelege bine ce anume dorea Domnul. Toți cei 19 călugări au trăit această experiență într-un context foarte deosebit, cel al războiului, dar cred că este adevărat pentru fiecare dintre noi în alegerile noastre. Trăiau pur și simplu în mijlocul oamenilor, pentru a mărturisi că o anumită formă de slăbiciune, de sărăcie, se poate transforma într-un semn pentru lume.”
– Aparțineți ordinului trapist, același al celor șapte călugări din Tibhirine; ce loc avea această experiență originală în cadrul congregației?
– La început nu a fost un raport simplu. Unii superiori, de exemplu, se întrebau: «Dar ce fac în acel sat îndepărtat? Ce sens are a sta cufundați într-o țară în întregime musulmană?» Dar ei erau acolo tocmai pentru că acel mod de a trăi apropie oamenii, face să se evidențieze sensul cristologic, viața și moartea, bobul de grâu care dacă moare aduce rod. Aveau o viață foarte simplă ca toți cistercienii, rugăciune, munca pământului pentru a duce înainte ferma care dădea de muncă multora în zonă. Împărtășeau terenurile cu tați de familie musulmani care trăiau aproape de ei. Nu se aflau la Tibhirine din întâmplare, fiecare dintre ei alesese să meargă în mănăstirea aceea: unii atrași de micimea și de sărăcia comunității, alții pentru că era o mănăstire cufundată în ținut islamic și credeau că era un mod direct pentru a-l face prezent pe Cristos și a trăi o conviețuire și o fraternitate autentice. Credeau mult în dialogul interreligios, dar foarte simplu, dialog al vieții zilnice, sunt fericiți ai simplității.
– În afară de a fi postulator sunteți autorul cărții „Moartea noastră nu ne aparține”, la Editura Emi, un text care relatează vieților celor 19 martiri, membri din opt ordine diferite. Ce tip de Biserică reprezentau?
– Cardinalul Duval, fost Arhiepiscop de Alger, credea mult în prietenia cu musulmanii și după independență a spus clar: „Trebuie să devenim o Biserică algeriană, o Biserică înainte de toate a prieteniei și apoi a slujirii celui mai sărac, a tinerilor, a mamelor, a familiilor”. Prima intenție era aceea de a sta în mijlocul oamenilor și a favoriza dialogul și întâlnirea pașnică. Episcopul de Orano, Pierre Claverie, ucis la 1 august 1996, de exemplu, era cu adevărat un om al dialogului, un om care încerca să facă să crească toți cei pe care îi întâlnea. Era un adevărat păstor. În ziua funeraliilor sale, îmi amintesc de o femeie musulmană care continua să repete: „l-au ucis pe Episcopul nostru”. Toți cei 19 martiri au ales să împărtășească viața poporului, nu puteau și nu voiau să plece. Când văd angajarea autorităților algeriene pentru a pregăti ceremonia de beatificare, mă gândesc că este un semn clar cum aceste femei și acești bărbați sunt de acum percepuți ca parte a istoriei țării.
– În acest sens este foarte semnificativ că în icoana beatificării va fi reprezentat, pentru prima dată, un credincios islamic, șoferul Mons. Claverie…
– Întâmplarea lui Mohamed Bouchiki este foarte simbolică, putem spune că reprezintă nodul central al cauzei de beatificare, este cheia de lectură, sângele unui musulman amestecat cu sângele unui creștin. Cu puțin timp înainte de uciderea sa, Mons. Claverie i-a spus unui preot din Dieceza sa că și numai pentru un om ca Mohamed merita să rămână, deși cunoștea riscul de a fi uciși. Însuși Mohamed știa riscul în care se afla aducând servicii unui creștin străin, cu atât mai mult unui Episcop. După moartea lor, a fost găsit într-un mic carnețel testamentul acestui tânăr de 22 de ani, o pagină foarte densă care prezintă un ecou descumpănitor cu testamentul lui Christian De Chergé, prior al abației din Tibhirine: „Cer iertare celui care a auzit din gura mea un cuvânt rău din cauza vârstei mele tinere. Mulțumesc pentru tot ceea ce am primit și, în această zi, vreau să îmi amintesc de tot ceea ce am făcut bine în viața mea, ca Dumnezeu în atotputernicia Sa, să facă așa încât eu să fiu supus Lui și să îmi acorde duioșia Sa”.
– Ce s-a întâmplat cu mănăstirea din Tibhirine după moartea celor șapte călugări trapiști?
– De doi ani este o comunitate mică din Chemin Neuf compusă din patru membri. Continuă lucrarea părintelui Jean Marie Lassausse care a îngrijit mănăstirea în manieră extraordinară timp de 15 ani, din 2001 până în 2016. A făcut o lucrare extraordinară, mai întâi pentru că a menținut-o și apoi pentru că a făcut-o o casă care trăiește, nu un muzeu. Acel loc mic a devenit țintă de pelerinaj și lucrul extraordinar este că 95% dintre pelerini sunt de religie musulmană. Au rămas profund impresionați de prezența gratuită a acelor oameni ai rugăciunii. Există atâția oameni care merg să se roage la mormântul călugărilor. Foarte mulți vizitează mormântul fratelui Luc, care era medic, pentru că au rude îngrijite de el. Există o formă de devoțiune, de recunoștință. Precum ceilalți 12, au fost una cu acel popor martirizat. Dacă nu ar fi fost răpirea și uciderea, lumea nu ar fi auzit niciodată vorbindu-se despre Tibhirine, o tăcere care a devenit cuvânt pentru lume. (material Vatican Insider, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
