Interviu despre documentarul „Șapte martori pentru mica Romă”
23.12.2018, București (Catholica) - Anca Berlogea-Boariu (n. 1968) este regizor și producător independent de teatru și film. Documentarul său, „Șapte martori pentru mica Romă” (2018), include imagini și filmări inedite despre martiriul Episcopilor greco-catolici. A fost proiectat la diverse evenimente din Biserica Catolică din România, iar pe 8 noiembrie a.c., în contextul vizitei ad limina a Episcopilor români, și în filmoteca Vaticanului. O secvență poate fi urmărită aici. Oana si Alexis Dimcev au realizat următorul interviu cu Anca Berlogea-Boariu pentru EpiscopiaBucuresti.ro.
– Ați plecat din capitala României spre o altă capitală spirituală, a Bisericii Române Unite. Cum s-a născut ideea filmului „Șapte martori pentru mica Romă”?
– Toată viața mea am fost pe drum, și am avut ocazia să locuiesc mai mulți ani chiar la Paris. Cum niciodată nu am fost deosebit de atrasă de București, ca oraș, nu consider că m-am mutat dintr-un centru politic si economic spre unul spiritual. Am plecat dintr-un oraș ultra-aglomerat, unde nu se mai poate efectiv respira, spre un loc liniștit, ascuns între dealuri, înconjurat de păduri și de viță-de-vie. E drept, e orașul unde mama mea a urmat trei ani de liceu. Din copilărie îmi doream să descopăr aceasta lume de dincolo de munți, ce îmi părea atât de misterioasă.
Totuși, de-abia în decembrie 1989 am aflat de existența Bisericii Greco-Catolice. Zece ani mai târziu, odată cu vizita Papei Ioan Paul al II-lea și venirea la București a Cardinalului Alexandru Todea, am început sa descopăr mai multe din istoria luminoasă și dureroasă a acestei Biserici. Au urmat documentare, piese de teatru, cărți, o îndelungată cercetare și încercare de a pătrunde în taina unor mărturii de credință date cu prețul libertății și al vieții. Pe de altă parte, am vrut să înțeleg și tăcerea, teama și durerea aproape lipsită de speranță a celor încătușați de frică.
„Șapte martori pentru Mica Romă” se înscrie în această lungă serie de proiecte, care a început cu „Mărturii de credință”, mărturiile despre momentul 1948, culese de la părintele Eugen Popa, părintele Clement Plăianu și părintele Augustin Popa, precum și portretul Cardinalului Alexandru Todea, realizat în 1999.
– Cu ce gând ați început acest pelerinaj al imaginii spre patimile Episcopilor noștri?
– În principiu, orice film documentar este atât un proiect artistic, cât și unul financiar, organizatoric si tehnic. Când pleci la drum, te întrebi dacă îți ajung merindele din sac, dacă ai haine suficiente pentru călătorie, dacă te țin picioarele până la destinație. Întrebările pe care și le pune fiecare când se urnește din loc sunt de ordin practic, nu foarte filosofic. Cam astea au fost și gândurile mele.
Altfel, undeva în suflet, mi-au rămas ca un motto cuvintele părintelui Matei Boilă. Nu o să uit niciodată căldura amestecată cu umor cu care își amintea de prima întâlnire cu Monseniorul Ghika, în închisoarea de la Jilava. După cum probabil știți, când a vrut să afle vești de afară de la noul venit și mai ales, când vor fi eliberați, Monseniorul l-a privit cu atâta nedumerire pe tânărul Boilă, că acesta a înțeles, dintr-odată, că pentru Vladimir Ghika nu existau lanțuri, nici gratii, nici ziduri care să îl țină închis. Nu aștepta sa vină nimeni să îl elibereze. Era liber! Un mister greu de cuprins în cuvinte sau imagini, dar care sper sa ajungă și acum la cei ce vor privi acest documentar. Pentru că în aceeași deplină libertate și iubire au trăit, au simțit și au murit și cei șapte Episcopi martiri, la fel ca Fericitul Vladimir Ghika.
– Ne bucurăm că ați găsit în Arhiva Națională de Film momente din istoria Bisericii Române Unite, pentru a le reda publicului larg. Ce sentimente ați avut la prima lor vizionare? Care secvență v-a impresionat în mod deosebit?
– Mă bucur, într-adevăr, că am putut găsi imagini cu Episcopii martiri din timpul unor celebrări oficiate în perioada interbelică. Doamna Cornelia Tălângă de la ANF m-a ajutat mult în această muncă de căutare. Și mă bucur de bucuria dumneavoastră și de a fiecăruia care le va descoperi. Nu vreau să spun mai multe despre ele, pentru a lăsa spectatorilor surpriza de a vedea ei înșiși aceste imagini, fără să știe nimic dinainte, în speranța de a putea fi cuprinși de emoția vederii lor pentru prima oară.
– Ați mers din episcopie în episcopie, pe urmele ierarhilor martiri, dar i-ați cunoscut și pe păstorii noștri de astăzi, urmașii lor. Ce credeți că ne unește pe noi, greco-catolicii?
– În primul rând, aș dori să mulțumesc celor șapte ierarhi de astăzi pentru încrederea pe care mi-au acordat-o și pentru deschiderea cu care au vorbit fiecare despre predecesorii lor, dar și despre propria lor experiență de viață, despre chemarea și despre drumul pe care au pornit, călăuziți de har. Am fost deosebit de onorată să îl ascult pe Preafericitul Cardinal Lucian Mureșan povestind despre întâmplări din tinerețe și despre întâlnirea avută cu Episcopul Iuliu Hossu, la Căldărușani. O altă întâlnire cu Cardinalul Hossu, la scurt timp înainte de a muri, a fost relatată și de Preasfințitul Alexandru Mesian, și va urma în partea a doua a filmului. Emoția m-a cuprins de multe ori, în multe feluri, fie că era vorba despre amintirile Cardinalului Alexandru Todea din închisoare, pe care ni le-a împărtășit Preasfințitul Virgil, fie că erau întâmplări mult mai recente. Au fost descoperiri neașteptate în valiza Episcopului Alexandru Rusu, ajunsă de curând înapoi în Maramureș, la Preasfințitul Vasile, sau altele, în arhiva de familie, unde Preasfințitul Claudiu a regăsit actele bunicului său, părintele Victor Vancu. A fost și lecția de istorie bine rezumată de Preasfințitul Florentin, dar și lecția de viață transmisă de Preasfințitul Mihai, când a vorbit despre Preasfințitul Vasile Aftenie.
Dar la întrebarea pe care mi-ați pus-o, ce îi unește în general pe greco-catolici, sincer, nu știu să răspund. Vă așteptați, probabil, să știu, să mă refer eventual chiar la sângele martirilor, care a ținut în viață Biserica din catacombe. Dar nu știu răspunsul. Ceea ce ar trebui să ne unească pe noi toți, creștinii, așa cum spune Preasfințitul Virgil Bercea, este Domnul Isus Cristos, cel care a murit și a înviat. Spunem asta cu toții în crez, fie că suntem catolici sau ortodocși. Dar cum s-a ajuns ca ceea ce ar trebui să ne unească să fie ceea ce aparent ne desparte? Nu știu. E o întrebare pe care o las deschisă și la care fiecare ar trebui să mediteze.
