Papa emerit Benedict răspunde crizei abuzurilor sexuale
11.04.2019, Vatican (Catholica) - Într-un eseu publicat joi de CNA, Papa emerit Benedict al XVI-lea oferă reflecția sa asupra crizei abuzurilor sexuale ce afectează actualmente Biserica. El trece în revistă revoluția sexuală din anii ’60 și examinează efectele ei asupra formării și vieții preoțești, după care sugerează răspunsul Bisericii. „Astăzi, incriminarea lui Dumnezeu se duce, înainte de toate, prin caracterizarea Bisericii Sale ca fiind în întregime rea, astfel deturnându-ne de la ea. Ideea unei Biserici mai bune, create de noi înșine, este de fapt o propunere a diavolului, prin care dorește să ne îndepărteze de Dumnezeul cel viu, printr-o logică înșelătoare de care ne lăsăm prea ușor prostiți”, scrie Papa emerit în textul intitulat „Biserica și scandalul abuzurilor sexuale”, publicat pe 11 aprilie. „Nu, nici chiar astăzi Biserica nu este formată doar din pești răi și din buruieni. Biserica lui Dumnezeu există și astăzi, fiind și astăzi instrumentul prin care Dumnezeu ne mântuiește.”
Eseul Papei emerit a fost publicat simultan în germană în Klerusblatt (o publicație pentru clerici), în italiană în Corriere della Sera, iar în engleză de Catholic News Agency și National Catholic Register. Criza abuzurilor sexuale, spune el, nu poate fi înțeleasă separat de contextul social mai amplu, subliniindu-se că „în anii ’60 s-a întâmplat ceva extraordinar […] fostele standarde privind sexualitatea s-au prăbușit în întregime, apărând o nouă normalitate. […] A fost din multe puncte de vedere un timp dificil […] Colapsul amplu al următoarei generații de preoți din acei ani și numărul foarte mare de reduceri la statutul laical a fost o consecință a acestor evoluții.” În același timp, dar independent, „teologia morală catolică a suferit un colaps ce a făcut ca Biserica să fie lipsită de apărare împotriva acestor schimbări din societate”, mai scrie Papa emerit Benedict al XVI-lea.
Criza teologiei morale a condus la o abandonare a ideii de rău intrinsec și la respingerea rolului Magisteriului de către unii teologi, fapt la care enciclica „Veritatis splendor” din 1993 a venit, în parte, ca răspuns. Eseul continuă: „există valori care nu trebuie abandonate pentru o valoare mai mare și care depășesc chiar conservarea vieții fizice”, numind martiriul „o categorie de bază a existenței creștine”. „Există un set minim de reguli morale ce este indisolubil legat de principiul fundamental al credinței și care trebuie să fie apărat dacă credința nu se vrea redusă la o teorie”, susține Papa emerit. El discută și despre reacția eclezială la pedofilie, menționând că Codul de Drept Canonic din 1983 „nu părea suficient pentru luarea măsurilor necesare” și că, în timp, „a început o înnoire și aprofundare a dreptului penal”.
Pontiful emerit s-a oprit și la cuvintele lui Cristos: „Oricine duce la păcat pe unul dintre aceștia mai mici care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară și ar fi aruncat în mare”, explicând: „Expresia ‘cei mici’ în limbajul lui Isus înseamnă credincioșii obișnuiți care pot să devină confuzi în credința lor datorită aroganței intelectuale a celor care se cred deștepți. Deci aici Isus apără depozitul credinței cu o amenințare empatică de pedepsire a celor care îi fac rău. Folosirea modernă a expresiei nu este în sine greșită, dar nu trebuie să ascundă semnificația inițială”, în care este clar „că nu este doar dreptul acuzatului cel important și care trebuie garantat. Bunuri mari precum credința sunt la fel de importante.”
„O legislație canonică echilibrată ce corespunde întregului mesaj al lui Isus trebuie, prin urmare, nu numai să ofere o garanție acuzatului; trebuie și să protejeze credința. […] O legislație canonică potrivită trebuie deci să conțină o dublă garanție: privind protecția juridică a acuzatului, (și privind) protecția juridică a bunului aflat în joc.” Dacă cineva propune astăzi această viziune, continuă Papa emerit, adesea se lovește de un perete, în special când vine vorba de protejarea credinței ca un bun. „Credința nu mai pare a figura între bunurile care cer protecție. Este o situație alarmantă care trebuie luată în considerare și abordată cu seriozitate de păstorii Bisericii.” Se mai explică în eseu că decizia mutării competenței privitoare la cazurile de pedofilie de la Congregația pentru Cler la cea pentru Credință „este o consecință a importanței credinței pentru Biserică. De fapt este important să vedem că un astfel de comportament greșit al clericilor în cele din urmă face rău credinței.”
Papa emerit vorbește și despre ce trebuie făcut: „Doar ascultarea și iubirea față de Isus Cristos ne pot arăta drumul”. Și continuă: „Domnul a inițiat o istorie de iubire cu noi și vrea să încadreze toată creația în ea. Opoziția împotriva răului, care ne amenință pe noi și lumea întreagă, poate în ultimul rând să constea doar din a intra în această iubire. Ea este adevărata contrapunere. Puterea răului rezultă din refuzul nostru de a-l iubi pe Dumnezeu. Cel care se încredințează iubirii lui Dumnezeu, este răscumpărat. Ființa noastră nerăscumpărată este o consecință a incapacității noastre de a-l iubi pe Dumnezeu. A învăța să îl iubim pe Dumnezeu este deci calea spre răscumpărarea umană. […] O sarcină primordială, ce trebuie să rezulte din tensiunile morale ale timpului nostru, este ca noi înșine să începem din nou să trăim cu Dumnezeu și în El. Mai presus de toate, noi înșine trebuie să învățăm din nou să îl recunoaștem pe Dumnezeu ca temelia vieților noastre, în loc să îl dăm la o parte.”
Eseul continuă subliniindu-se că trebuie să existe o apreciere profundă a uimitoarei Întrupări și, de aceea, a Prezenței lui Cristos în Euharistie. „Conciliul Vatican II s-a concentrat pe bună dreptate pe întoarcerea la acest Sacrament al Prezenței Trupului și a Sângelui lui Cristos […] în centrul vieții creștine și chiar al existenței Bisericii. În parte, acest lucru s-a întâmplat cu adevărat și trebuie să fim foarte recunoscători Domnului pentru aceasta.” Dar în realitate domină o altă atitudine. „Ceea ce predomină nu este o nouă reverență față de moartea și învierea lui Cristos, ci o modalitate de raportare care distruge măreția misterului”, susține Papa emerit Benedict, făcând trimitere la participarea scăzută la Liturghia duminicală și la tratarea Euharistiei ca o simplă „ceremonie”.
„Nu avem nevoie de o altă Biserică, concepută de noi înșine. Mai degrabă, ce este necesar e în primul rând reînnoirea credinței în Realitatea lui Isus Cristos dăruit nouă în Preasfântul Sacrament.” În timp ce „păcatul și răul există în Biserică […] chiar și astăzi există Sfânta Biserică, și e indestructibilă. Astăzi sunt mulți oameni care cu smerenie cred, suferă și iubesc, în care adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul iubitor, ni se arată”. „În lupta împotriva diavolului, Isus Cristos este primul și adevăratul mărturisitor al lui Dumnezeu, primul martir, care de atunci a fost urmat de nenumărați alții.” Pot fi găsiți și astăzi unii „care dau mărturie despre Dumnezeu cu viața și suferința lor. Este o inerție a inimii cea care ne face să nu dorim să îi recunoaștem. Una dintre sarcinile mari și esențiale ale evanghelizării noastre este, în măsura în care putem, să stabilim habitate ale credinței și, mai presus de toate, să le găsim și să le recunoaștem”, încheie Papa emerit Benedict. (sinteză făcută de CNA)
