La vizita Papei Ioan Paul al II-lea: „Dar ce strigă?”
30.05.2019, Vatican (Catholica) - „Dar ce strigă?” Liturghia celebrată de Papa Ioan Paul al II-lea, duminică 9 mai 1999, în parcul Podul Izvor la București, având pe fundal palatele cenușii și imense simbol ale puterii lui Ceaușescu, era ultimul act al călătoriei apostolice în România, prima a unui Papă într-o țară cu majoritate ortodoxă. Dar iată că dintr-o dată, chiar la sfârșitul celebrării, în timp ce se începeau calculările de timp pentru a ajunge la aeroport și a se întoarce în Vatican, începe să „circule” în marea piață un strigăt ritmat. Cu toată claritatea spontan. Nimic pregătit. „Dar ce strigă?”
Cu privirea reporterul îl caută pe tânărul preot și pe tânără, ambii greco-catolici, care au fost asistenți și traducători în cele trei zile de călătorie. „Dar ce strigă?” Cei doi nu răspund imediat: par uimiți ei cei dintâi, datorită acelui „cor” neașteptat. Aproape că voiau să îl guste, dându-și seama că nu sunt într-un vis. „Strigă ‘Unitate! Unitate!’, pentru că au văzut că Papa l-a chemat lângă el pe Patriarh la sfârșitul Liturghiei”, explică ei. Trebuia știut mai mult: „Și cine sunt cei care strigă? Catolici latini? Greco-ortodocși?” Răspuns clar: „Nu numai catolici, aici la Liturghie astăzi există și foarte mulți ortodocși care au voit să îl vadă de aproape pe Papa și să participe la celebrare, determinați și de prezența, lângă altar, a Patriarhului lor Teoctist”, afirmă cei doi însoțitori.
Așadar, un „cor ecumenic” spontan. O invitație a poporului, cu adevărat „de jos”, să se facă un pas hotărât spre unitatea creștinilor. Un pas chiar curajos. Prezența Papei la București – și cuvintele sale fraterne: „Vin să mă înclin în fața Chipului lui Cristos sculptat în această Biserică, drept pelerin al carității” – a măturat, dintr-o dată, mare parte de secole de prejudecăți. De altfel, în zilele care au precedat venirea Papei Ioan Paul al II-lea nu au lipsit comentarii grele în presa română, afirmații ostile și chiar delirante. Așa încât exista teama de contestări. Și probabil chiar la o contestare s-a îndreptat gândul, auzind acel strigăt neașteptat în timpul Liturghiei. În realitate, pentru a-i înțelege în mod profund însemnătatea, acel strigăt trebuia ascultat acolo. Mai mult, trebuia ascultat în momentul în care „s-a născut”, mai întâi aproape în șoaptă și apoi de neoprit așa încât să atragă atenția Papei și a PF Teoctist. Striga un popor. Fără ca nimeni să îi fi impus sau să îi fi sugerat.
Da, „Unitate! Unitate!”, au urlat oamenii la București. Și aceasta nu se poate uita chiar dacă apoi, după 20 de ani, acele speranțe nu s-au realizat. Însă acel strigăt într-adevăr nu se poate uita și mai ales cel care l-a ascultat nu poate să nu și-l amintească. Însuși Papa Ioan Paul al II-lea, de altfel, a voit să îl repropună într-un moment cu adevărat istoric: după ce a deschis poarta sfântă „ecumenică” de la „Sfântul Paul” la 18 martie 2000 – împingând-o în față în șase mâini cu Patriarhul de Constantinopol și Primatul anglican – a voit tocmai să relanseze simbolic strigătul oamenilor din România, vorbind în mod liber: „Unitate, Unitate, acest strigăt pe care l-am auzit la București în timpul vizitei mele, îmi revine ca un ecou puternic. Unitate, Unitate, striga poporul adunat în timpul celebrării euharistice: toți creștinii – catolici și ortodocși și protestanți evanghelici – toți strigau împreună Unitate, Unitate. Mulțumesc pentru acest glas, pentru acest glas din nou mângâietor al fraților noștri și al surorilor noastre. Poate că și noi putem ieși din această bazilică strigând ca ei: „Unità, unità; Unité, Unity”.
Chiar așa, poate că într-adevăr toți am putea să ieșim strigând, sau măcar mărturisind cu faptele, „unitate”. Asemenea creștinilor din București. Unitate în toate domeniile. Și probabil că în acel simplu cuvânt – „unitate” – strigat la unison de catolici și ortodocși este cheia de lectură mai fidelă a pelerinajului lui Ioan Paul al II-lea în România. Cu o constatare: una dintre surprizele cele mai frumoase din acea călătorie din mai 1999 a fost tocmai extraordinara participare populară. Neașteptată într-o țară cu majoritate ortodoxă și care a trăit experiența unui regim, prăbușit în mod zgomotos.
Reflectând mai ales la care era situația politică de numai câțiva ani înainte, în 1999 chiar și numai previziunea unei vizite a Papei în România era ceva imposibil. Cu acea călătorie, Papa Wojtyła a voit, înainte de toate, să aducă omagiu poporului român și rădăcinilor creștine care dăinuiesc, conform tradiției, de la predicarea apostolului Andrei, fratele lui Petru. Și îmbrățișările dintre Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul ortodox Teoctist au amintit în mod explicit tocmai îmbrățișarea dintre cei doi frați apostoli. Îmbrățișări în fața unui popor care i-a înțeles valoarea și perspectivele. Însă au rămas neaplicate.
Papa avea să prezideze Euharistia conform ritului greco-catolic, a asistat la dumnezeiasca Liturghie prezidată de Patriarh în rit bizantin român; a celebrat liturghia în ritul roman. La București într-adevăr s-au trăit trei zile de rugăciune intensă, mereu sub ochii întregii țări. Și s-au comemorat martirii contemporani foarte mulți. Experiența martiriului, mai ales în anii care au urmat după al doilea război mondial, i-a unit pe creștinii de diferite confesiuni. Și din eroismul martirilor, și astăzi, România va putea scoate forța și curajul pentru a înfrunta provocări complexe fără a pierde propria identitate. Nu există viitor fără amintire.
Tocmai în amintirea martiriului, rămâne de neșters vizita de rugăciune a Papei Ioan Paul al II-lea la cimitirul catolic Belu: acolo sunt înmormântați câțiva Episcopi greco-catolici persecutați dur de regimul comunist. Și rămâne aproape o imagine simbol a călătoriei și îmbrățișarea cu eroicul Cardinal Alexandru Todea, unicul supraviețuitor dintre cei doisprezece Episcopi. O întâlnire extraordinară: în scaunul cu rotile Cardinalul l-a primit pe Papa în Catedrala „Sfântul Iosif”, exact acolo unde în 1950 primise în mod clandestin hirotonirea episcopală, pentru a spune apoi „tu” închisorii și violențelor.
Îmbrățișându-l, Papa Ioan Paul al II-lea a început să recite Tatăl Nostru și Cardinalul, pe care o boală gravă îl împiedica să vorbească, a făcut un efort enorm pentru a putea măcar șopti cuvintele rugăciunii împreună cu Succesorul lui Petru. Ca semn de fidelitate față de Cristos și față de Biserică. Da, o imagine simbol pe care poporul din România, fără deosebire, nu o uită. Un comentator român a spus că el, Cardinalul Todea, cu lacrimile sale parcă a purificat înseși istoria poporului. Pentru că, în pofida nedreptăților grave îndurate, nu a avut cuvinte de răzbunare sau revanșă față de persecutorii săi. Și nici față de cei care, sub regim, au fost lâncezi. Todea a privit mereu la viitor, în celulă precum și în libertatea regăsită de a gestiona bine și cu frații ortodocși pentru că, repeta el, „trebuie să învățăm împreună să fim oameni liberi”. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
