Papa Francisc: Speranța, aerul pe care creștinul îl respiră
29.10.2019, Vatican (Catholica) - Pentru un creștin, speranța este ca aerul pe care îl respiră; a avea speranță este ca și cum ai arunca ancora pe celălalt mal. Făcând un comentariu la lecturile biblice ale zilei (Rom 8,18-25 și Lc 13,18-21), la predica de la Sfânta Liturghie celebrată în cursul dimineții de marți 29 octombrie a.c. în capela casei Santa Marta, Papa Francisc a ilustrat importanța speranței în viața creștină.
A spera, a subliniat el, înseamnă a trăi în tensiune spre întâlnirea cu Domnul. Fără această perspectivă, viața stă pe loc și se strică, iar viața creștină este în pericolul de a deveni o doctrină filosofică oarecare. „Consider că suferințele timpului prezent”, scrie apostolul primei comunității creștine de pe malurile Tibrului, „nu pot fi comparate cu gloria viitoare care ni se va revela” (v. 18). Nu numai creștinul, ci întreaga Creație este îndreptată spre revelarea gloriei lui Dumnezeu. Or, speranța tocmai aceasta înseamnă: a trăi îndreptați spre revelarea Domnului, spre întâlnirea cu Domnul. „Dacă un creștin pierde această perspectivă, viața lui devine statică, iar lucrurile care nu se mișcă, se strică. Să ne gândim la apă: când apa stă pe loc, când nu curge, când nu se mișcă, atunci se strică. Unui creștin care nu este capabil să fie îndreptat spre ceva, să fie în tensiune spre celălalt mal, îi lipsește ceva: va sfârși stricat. Pentru el, viața creștină va fi o doctrină filosofică, o va trăi în acest fel; el va spune că e credință, dar fără speranță, nu este credință.”
Nu este ușor să înțelegem speranța, a recunoscut Sfântul Părinte la predică. Dacă vorbim de credință, ne referim la „credința în Dumnezeu care ne-a creat, în Isus care ne-a mântuit, a recita Crezul și a cunoaște lucrurile concrete despre credință”. Dacă vorbim de caritate, se referă la „a face binele față de aproapele, de ceilalți, multe fapte de caritate care se fac pentru celălalt”. Dar e greu de înțeles speranța: este „cea mai smerită dintre virtuți”, una pe care „numai cei săraci o pot avea”. „Dacă vrem să fim bărbați și femei de speranță, trebuie să fim săraci, săraci, neatașați de nimic. Săraci. Și deschiși spre celălalt mal. Speranța este umilă, este o virtute la care, să spunem astfel, se muncește zi de zi. În toate zilele trebuie să o luăm, în toate zilele trebuie să apucăm coarda și să vedem că ancora este fixată acolo iar eu o țin în mână; în toate zilele e necesar să ne amintim că avem arvuna, pe Duhul Sfânt care lucrează în noi prin lucrurile mărunte.”
La evanghelia zilei, Isus prezintă două asemănări despre Împărăția lui Dumnezeu. Prima imagine este grăuntele de muștar, care așteptăm cu răbdare să crească, dar nu mergem în fiecare zi să vedem cât crește. A doua este plămada, pe care nu trebuie să o ținem pentru totdeauna în frigider, dar trebuie pusă în aluat și „frământată” în viața zi cu zi. „Speranța este o virtute care nu se vede: lucrează dedesubt, ne face să ne uităm la ce este dedesubt. Nu este ușor să trăim speranța, dar eu aș spune că trebuie să fie aerul pe care îl respiră un creștin, un aer de speranță; dimpotrivă, nu va putea să meargă pe cale, nu va putea să meargă înainte pentru că nu știe încotro să meargă. Speranța – acest lucru da, este sigur – ne dă o certitudine: speranța nu dezamăgește. Niciodată. Dacă tu speri, nu vei fi dezamăgit. Trebuie să ne deschidem la acea făgăduință a Domnului, îndreptați spre acea promisiune, dar știind că Duhul Sfânt este cel care lucrează în noi. Domnul să ne dăruiască tuturor harul de a trăi în tensiune, încordați nu din cauza nervilor sau a problemelor. Nu. Încordați pentru Duhul Sfânt care ne lansează spre celălalt țărm și ne menține în speranță.”
