Interviu cu ÎPS Aurel Percă: Să mergem împreună, înrădăcinați și întemeiați în iubire (I)
11.01.2020, București (Catholica) - Prezent în Capitală pentru o scurtă vizită, la jumătatea lunii decembrie 2019, Mons. Aurel Percă a acceptat invitația revistei arhidiecezane Actualitatea Creștină de a acorda un interviu. Dialogul cu noul Arhiepiscop Mitropolit de București este o incursiune biografică sinceră, deschisă, presărată cu umor, relatări inedite și gânduri, nu doar despre trecut, ci și despre prezent și viitor. Interviul a fost luat de Cristina Grigore și a apărut în Actualitatea creștină, nr. 1/2020 – număr special, Anul XXXI, p. 7-11. Iată prima parte.
– Excelență, am auzit „pe surse” că, în ziua în care Sfântul Scaun a anunțat numirea Dvs ca Arhiepiscop Mitropolit de București, ați așteptat vestea în capelă, în rugăciune, înconjurat de angajații din Episcopie.
– Este adevărat. Știam că pe 21 noiembrie, la ora 12 – ora Romei – avea să fie dată publicității numirea mea ca Arhiepiscop Mitropolit de București și era normal ca acest moment să fie făcut cunoscut tuturor celor din casă, în capelă. Era locul cel mai adaptat pentru a anunța și a face și o rugăciune, pentru că Dumnezeu m-a învrednicit cu o nouă misiune și, în același timp, să îndemn pe cei prezenți, care m-au cunoscut și cu care am colaborat foarte mulți ani, să mă însoțească pe mai departe cu rugăciunea lor.
– Cu o săptămână înainte, ați venit la București, la Nunțiatură. Când v-a informat Nunțiul că Papa Francisc v-a numit Arhiepiscop Mitropolit de București, cum ați primit vestea? Ați fost tentat să spuneți „nu”?
– Și aici momentul a fost marcat tot de rugăciune. Când Excelența Sa Nunțiul mi-a spus despre ce este vorba, am discutat puțin despre faptul că Sfântul Părinte vrea să îmi încredințeze o misiune mai înaltă decât cea avută la Iași – acolo am fost Episcop auxiliar. După care mi-a spus: „Acum rămâi singur pentru a te ruga, după aceea scrii pe foaie decizia.” În rugăciune am luat și această decizie, am reflectat asupra a ceea ce Dumnezeu vrea de la mine. Mă gândeam la toate scenele pe care le avem întotdeauna în fața ochilor din viața Sfintei Fecioare Maria: și ea a primit un plan mare de la Domnul, dar a spus „da, iată, sunt slujitoarea Domnului”. Mi-am spus că trebuie să accept și eu această „provocare” din partea lui Dumnezeu.
– În iunie ați sărbătorit 40 de ani de preoție. Cum s-a născut această vocație?
– Lucrând în domeniu, mi-am dat seama că de cele mai multe ori vocația este darul lui Dumnezeu încă din fragedă copilărie. Pentru unii vine, poate, mai târziu, dar, în cazul meu, îmi amintesc că mi-am dorit să devin preot încă de mic copil. Nu știam ce înseamnă să fii preot decât doar din ce vedeam mergând la biserică, și, ca alți copii, încercam să imit acasă, cum puteam: să fiu un „preoțel”.
– Deci vă jucați de-a preotul, acasă?
– Era un fel de joacă, dar această idee a prins contur, și, pe măsură ce mai târziu am intrat în rândul ministranților, am fost mai aproape de preot și de toate slujbele care se făceau, s-a întărit și mai mult această dorință, pe care am cultivat-o mai departe, și am ajuns și la momentul sfințirii preoțești, la 29 iunie 1979. De atunci au trecut 40 de ani, parcă fără să știu când a trecut timpul. Dar, de la prima licărire a vocației și până astăzi, a fost un continuu har. Și cred că așa este orice vocație la preoție: dacă descoperi care îți este vocația, te dedici și trăiești fără nici un regret toate momentele slujirii preoțești.
– Bănuiesc că familia a avut un rol important în conturarea vocației Dvs.
– Sigur că familia este importantă și ajută la întărirea vocației. De obicei, părinții sunt mândri când află că un copil de-al lor merge la seminar sau că va fi un viitor preot. Părinții mei mă puneau, într-un fel, la încercare. Îmi spuneau: „Va fi greu. Uite în ce situație dificilă e preotul cutare. Vei rezista?!” Acest lucru însă m-a întărit și mai mult, pentru că eu am păstrat această dorință și am văzut, în aceste provocări ale părinților, intenția lor de a mă ajuta să iau decizia corectă. Am avut parte de părinți care din fragedă copilărie m-au educat, m-au susținut, s-au rugat foarte mult pentru mine și a dat Dumnezeu ca ambii părinți să mă vadă preot.
– Și Episcop, nu?
– Din păcate, mama, la trei ani după ce am fost sfințit preot, în timp ce eram eu la studii, la Roma, a fost chemată la cele veșnice. Și nici tatăl meu nu m-a văzut Episcop, deși a trecut din această viață la Domnul mai târziu, cu doi ani înainte de a fi eu numit. Din păcate, părinții nu au avut această fericire să mă vadă Episcop.
– V-au asistat din Cer.
– Din Cer, cu siguranță. De acolo m-au însoțit cu rugăciunea.
– Cum au primit părinții Dvs vestea că vreți să deveniți preot? Erați copil unic? Mai aveți frați?
– Mai am o soră, mai mică.
– Deci erați singurul băiat.
– Da.
– Și ce au spus părinții? În general, băieții duc mai departe numele familiei.
– Nu cred că era aceasta o preocupare deosebită, dar în gândurile tatălui meu poate că era o rezervă. Însă știu cu câtă bucurie m-a însoțit după aceea, când a venit să mă conducă la Seminarul din Iași, pentru că m-a ajutat cu bagajele. Deși am observat o preocupare când a venit vestea că am fost admis la seminar, cred că și această rezervă a lor era tot un fel de încercare pentru mine.
– După ce ați fost sfințit preot, ați fost vicar la Bacău.
– Atunci era singura parohie din Bacău, foarte mare, pentru tot orașul, cu o biserică destul de mică și preoți puțini: era părintele paroh, Ștefan Erdeș, de fericită amintire, care era și decan, și mai eram doi vicari. Într-o parohie cu aproximativ 25 de mii de catolici și o extindere destul de mare. Nu am stat mult, doar un an și jumătate, dar a fost o pastorație foarte intensă. La un asemenea număr de credincioși, cu o extindere atât de mare, numai doi preoți vicari care, de fapt, duceau tot greul pe teren, nu a fost ușor, dar a fost…
– V-ați călit.
– Da. A fost o perioadă în care am trăit din plin preoția. Imediat după sfințire, este frumos când intri în „ogor” așa, din plin, și simți ce înseamnă să lucrezi în via Domnului.
– După aceea, PS Petru Gherghel v-a trimis la studii și ați ales să studiați, pentru început, teologie orientală. De ce această alegere? Sau nu ați ales Dvs?
– Alegerea a fost foarte curioasă, pentru că, având această posibilitate de a studia în străinătate, orientarea spre o anumită disciplină de studiu a fost în funcție de necesitățile Institutului Teologic de la Iași, de disciplinele care trebuiau acoperite. Înainte de plecare, toți profesorii de la Seminar îmi dădeau sugestii, cam ce aș putea studia, pentru a fi apoi de folos pentru acoperirea unor discipline teologice. Primii preoți care s-au întors de la studii aveau deja catedrele principale de teologie dogmatică, liturgică, morală, filosofie, și insistau să studiez Sfinții Părinți. Ajungând la Roma, am căutat să văd unde aș putea studia patrologia. Există un institut, Augustinianum, unde se studiază patrologia, dar eu ajungând mai târziu…
– În noiembrie ați ajuns…
– Da, pentru că așa era atunci, cu actele… Am ajuns prea târziu și, în plus, trebuia să dau și niște examene. Și atunci am mers la Institutul Oriental, pentru că Secția de dogmatică era foarte mult orientată după Sfinții Părinți.
– Și apoi ați continuat cu Teologia morală.
– Da. Eu am început să lucrez și la doctorat, tot la Institutul Oriental, unde era un renumit profesor, ajuns mai târziu Cardinal, Tomáš Špidlík SJ, cu care am făcut și licența și urma să fac și teza de doctorat. După circa un an de zile, când ÎPS Robu a fost chemat aici, la București, și a preluat conducerea Arhidiecezei, mi s-a comunicat: „Când vei veni acasă, va trebui să predai teologie morală.” Atunci am renunțat la proiectul de doctorat și m-am înscris la Academia Alfonsiana, unde este Facultate de Teologie Morală, și am ales o a doua licență în teologie morală.
– Deci ați fost succesorul ÎPS Ioan și la Catedra de teologie morală, nu doar la Catedra de la București, ca Arhiepiscop Mitropolit.
– Da. După ce am terminat Academia Alfonsiană, întorcându-mă la Iași, prima misiune a fost aceea de a preda teologia morală.
– După aceea ați fost numit Cancellarius.
– Preasfințitul Gherghel era atunci Ordinarius, pentru că nu era Episcopie la Iași. Și m-a ales să fiu Cancellarius secretar. Desigur, nu aveam o Curie diecezană cum este aceasta [de București], dar îl însoțeam, îl ajutam la secretariat, așa cum putea să funcționeze Biserica locală ca un mic centru episcopal, deși nu era recunoscut de stat. În același timp, predam la Seminar.
– Și ați fost și rectorul Institutului Teologic, chiar într-o perioadă de trecere a României de la dictatura lui Ceaușescu la democrație.
– Cu câteva luni înainte de căderea regimului comunist am fost numit rector, la 1 august, așa încât, mai apoi, m-am gândit că, iată, în timp ce eram rector a căzut regimul comunist. Dar mă gândeam în mod fericit la acest lucru, deoarece această schimbare a regimului politic a însemnat și o schimbare pentru Biserica noastră Catolică, în țară, dar și la nivelul Diecezei de Iași, și implicit pentru Institutul Teologic. Până la acea dată, Institutul Teologic din Iași era așa-zisa „secție română” a Institutului Teologic din Alba Iulia. Rectorul propriu-zis era la Alba Iulia; inițial, eu am fost numit prorector. Așa încât, la căderea regimului, am început toate demersurile pentru recunoașterea drepturilor Institutului Teologic, cu rector propriu, recunoașterea diplomelor…
– S-a deschis numărul celor admiși…
– Da, pentru a nu mai exista acel numerus clausus pentru admiterea seminariștilor. În câțiva ani, au fost foarte multe lucruri de realizat și de schimbat la nivelul Seminarului. Acestea făceau parte, desigur, din planul de refacere a structurilor diecezane, ale Diecezei de Iași, pentru că la scurt timp după schimbarea regimului a urmat și numirea Preasfințitului Petru Gherghel ca Episcop de Iași.
