ÎPS Aurel Percă: Credința cere înrădăcinare în iubire
15.01.2020, Iași (Catholica) - Sfântul Părinte Papa Francisc, în ziua de 21 noiembrie 2019, l-a numit Arhiepiscop Mitropolit de București pe Mons. Aurel Percă, până la momentul respectiv Episcop auxiliar de Iași, iar la 11 ianuarie 2020 Excelența Sa a luat în posesie canonică Arhiepiscopia Romano-Catolică de București. Înaltpreasfinția Sa a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări preotului Adrian Blăjuță pentru revista „Lumina creștinului”. Interviul a fost publicat parțial în revista „Lumina creștinului”, numărul din luna ianuarie 2020.
– Cum ați primit vestea numirii de Arhiepiscop Mitropolit de București?
– Așteptam o schimbare în privința slujirii mele ca Episcop auxiliar de Iași, în urma retragerii Preasfințitului Petru Gherghel de la păstorirea Diecezei de Iași și a numirii noului Episcop de Iași în persoana Mons. Iosif Păuleț, dar nu m-am gândit că ar putea veni numirea ca Arhiepiscop Mitropolit de București, o poziție care cere multe calități și multă experiență. De aceea m-a surprins faptul că Sfântul Părinte Papa Francisc s-a gândit să mă numească în această slujire. Numirea a venit după vizita Sfântului Părinte în România din zilele de 31 mai – 2 iunie 2019, așa cum a fost și numirea mea de Episcop auxiliar după ce Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a vizitat țara noastră în anul 1999. Într-un prim moment m-am gândit și la faptul că în urmă cu 71 de ani venea să păstorească Dieceza de Iași eroicul martir al credinței Fericitul Anton Durcovici și poate aceasta este voința Domnului, ca un slujitor al Bisericii să meargă acum la București, pentru a continua slujirea episcopală pentru binele poporului credincios din această parte a țării. Îmi doresc să duc mai departe lucrarea pe care au făcut-o predecesorii în păstorirea Arhidiecezei de București, în special pe cea a ÎPS Ioan Robu, care a păstorit Arhidieceza timp de 36 de ani, cu foarte multe realizări.
– În cei 40 de ani de preoție, ați împlinit mai multe misiuni în Dieceza de Iași. Care au fost cele mai importante momente?
– Numărul 40 este și o cifră cu un puternic simbolism biblic și poate însemna și multe împliniri și realizări pe planul vocației sacerdotale. O primă perioadă, scurtă, dar intensă, s-a consumat la Bacău, unde am fost numit vicar parohial imediat după hirotonirea mea (1979), cu o activitate pastorală foarte bogată, ținând cont că în acel timp era doar o singură parohie în Bacău, unde eram doar doi preoți vicari. Parohul, de fericită amintire, pr. Ștefan Erdeș, fiind și decan, toată pastorația era îndeplinită în mare parte de vicari. Apoi a urmat perioada studiilor de specializare, la Roma, unde am fost trimis de ordinariul Diecezei de atunci, Mons. Gherghel, perioadă care m-a ajutat să mă deschid mai mult la universalitatea Bisericii și să mă specializez în ramurile teologiei pentru o eventuală misiune în seminar.
Din anul 1985 am stat mulți ani lângă Preasfințitul Petru Gherghel, într-o primă fază în calitatea de secretar-cancelar, apoi ca Vicar general și, timp de 20 de ani, ca Episcop auxiliar. Activitatea din cadrul Curiei diecezane m-a făcut să simt ce înseamnă „slujirea” Bisericii din interiorul ei. Trebuie să amintesc apoi și faptul că 34 de ani am slujit și în seminarul nostru diecezan, unde am putut însoți pe viitorii candidați la Preoție, atât ca profesor, cât și ca rector timp de patru ani.
Cele mai importante și frumoase momente sunt legate de reluarea activităților normale ale Diecezei după căderea comunismului, atunci când a trebuit să susțin, alături de Episcopul Gherghel, diferitele inițiative care să repună în drepturi structurile diecezane și seminarul diecezan, care până în 1989 era doar o „secție română” a Institutului Teologic din Alba Iulia. Apoi a venit și un moment important pentru viața Diecezei de Iași: organizarea primului Sinod diecezan, eu fiind numit coordonatorul său, și, fără să avem experiența unui asemenea eveniment diecezan, a trebuit să „construim” Sinodul, care a devenit un punct de referință pentru viața pastorală a Diecezei. Un alt moment important a fost organizarea logistică a beatificării Fericitului Anton Durcovici (17 mai 2014) și a vizitei Sfântului Părinte Papa Francisc din acest an (1 iunie 2019, la Iași), momente care sunt considerate ca cele mai înalte din viața Diecezei.
– Ați simțit chemarea de a sluji ca preot atunci când vă aflați acasă, în casa părintească, la Săbăoani, județul Neamț.
– Sunt plin de recunoștință față de Dumnezeu pentru chemarea la sfânta Preoție, pe care am simțit-o de când am primele amintiri de copil. Sigur, Domnul cheamă când vrea și pe cine vrea, dar se folosește și de unele persoane care pot dezvolta sau favoriza aceste prime impulsuri. Atmosfera din familie este foarte importantă, și pot spune că am avut parte de părinți care mi-au oferit o educație aleasă, dar nu s-au gândit niciodată că aș putea fi preot într-o zi, mai ales că se vorbea, după câte îmi amintesc, că familia mea nu este o familie „preoțească”, în sensul că nimeni nu a fost preot în familia mea. Apoi, bunicii făceau „profeții”, așa cum se obișnuiește, cu privire la nepoții lor, și așa, încetul cu încetul, dorința mea de a deveni preot s-a maturizat.
În seminar nu se primeau candidați în fiecare an, ci din patru în patru ani, iar când a venit vremea să mă decid unde să merg mai departe în viață, continuând cu dorința de a merge la seminar, a trebuit să mai aștept trei ani, perioadă în care am optat să continui un liceu. În anii aceștia am simțit mai mult că Domnul mă cheamă la sfânta Preoție și de aceea nu i-am considerat ca o pierdere de timp. Sosind anul unor noi înscrieri la seminar, am reînceput cu clasa a IX-a în cadrul Școlii de Cantori. Un rol important în cristalizarea și întărirea vocației mele la Sfânta Preoție a venit și din partea multor preoți care au activat în parohia Săbăoani și care, prin apropierea lor de grupul ministranților, au arătat cât de frumos este a fi preot. Și așa au început și „tatonările” din partea lor pentru a mă încuraja pe direcția alegerii vocaționale.
– La 8 decembrie 2019 ați împlinit 20 de ani de la hirotonirea episcopală. V-ați ales ca moto: In caritate radicati et fundati! (Înrădăcinați și întemeiați în iubire, cf. Ef 3,17). Îl veți menține și ca Arhiepiscop Mitropolit de București?
– Motoul episcopal ales ca Episcop auxiliar este o puternică chemare la trăirea credinței în toată profunzimea ei, și această trăire se poate realiza numai dacă suntem „înrădăcinați și întemeiați în iubire”, iubirea fiind dominanta oricărei slujiri în viață, cu atât mai mult a unui Episcop. De exemplu, aș putea aplica acum motoul meu și la chemarea lansată de Papa Francisc prin motoul ales, „Să mergem împreună!”, și aș citi acum și în varianta: „Să mergem împreună, întemeiați și înrădăcinați în iubire!” Și, întrucât este ca și un crez pentru mine, normal că am păstrat acest moto și pentru slujirea mea episcopală de la București. El va rămâne pentru mine ca programul pastoral general.
– Pentru a reaminti cititorilor noștri, care este rolul unui Episcop într-o comunitate?
– Episcopul este un urmaș al apostolilor, el face parte, împreună cu ceilalți Episcopi, din colegiul apostolilor, și – așa cum apostolii au primit misiunea de a învăța popoarele, de a administra Sacramentele, de a le conduce – la fel și astăzi, Episcopul este chemat să îi „păstorească” pe credincioșii care îi sunt încredințați dintr-o anumită porțiune a Bisericii universale. El primește spre păstorire o „Dieceză”, o unitate teritorială, care cuprinde mai multe parohii și instituții bisericești. De acestea trebuie să aibă grijă Episcopul. Din punct de vedere etimologic, cuvântul Episcop provine din limba greacă și înseamnă „supraveghetor”, un supraveghetor, adică unul care are grijă de credincioșii care îi sunt încredințați spre păstorire de către urmașul Sfântului Petru, care este Papa.
– Cum vedeți Dieceza Romano-Catolică de Iași la 40 de ani de la hirotonirea preoțească?
– Un bilanț complet este greu să făcut. Desigur, s-au schimbat foarte multe lucruri. Când am fost hirotonit, la 29 iunie 1979, nu aveam o Dieceză recunoscută de stat, nici Episcop, nici structuri administrative, doar activitățile pastorale se desfășurau în limite totuși destul de „supravegheate” de către autorități. După decembrie 1989 fața Diecezei de Iași a început să capete o nouă înfățișare. Repunerea ei în toate drepturile, care sunt caracteristice unui district bisericesc, au făcut să se consolideze multe instituții bisericești, prezența institutelor de viață consacrată, accesul Bisericii în sfera publică, deschiderea Diecezei spre țările de misiune. Acestea sunt doar câteva aspecte care au dat o înfățișare dinamică Diecezei de Iași.
– Ați fost cel care ați reluat publicarea revistei „Lumina creștinului” imediat după căderea comunismului, dar ați și susținut dezvoltarea și diversificarea mijloacelor de comunicare în Dieceză.
– În această privință nu mă consider un „inovator”. A fost doar o dorință de a ne lega de trecutul Diecezei, când publicația „Lumina creștinului” apărea regulat și oferea hrană spirituală multor credincioși. Intenția a fost aceea de a ne „lega” imediat de momentul în care a încetat apariția revistei prin interzicerea ei de către autoritățile comuniste, deși această legătură a trebuit să se facă prin mijloace foarte simple, la îndemână, la o lună după căderea comunismului. Dar a fost o „scânteie” care a aprins ulterior focul care „luminează” așa de frumos firmamentul Diecezei, și nu numai, la care trebuie să adăugăm și celelalte publicații din Dieceză, atât cele cu caracter științific, cât și cele cu caracter pastoral, la nivelul parohiilor.
– La 11 ianuarie veți lua în posesie canonică Arhiepiscopia Romano-Catolică de București. Care sunt liniile după care vă veți călăuzi în noua misiune de Arhiepiscop Mitropolit de București?
– Un singur lucru mă preocupă, să duc în continuare lucrarea pe care au făcut-o predecesorii mei în păstorirea Arhidiecezei Romano-Catolice de București și în special de către Înalt Preasfințitul Ioan Robu, care a păstorit Arhidieceza timp de 36 de ani, cu foarte multe realizări. Așadar, continuitate… în unitate… „mergând împreună” cu toți preoții, persoanele consacrate și toți credincioșii laici, dar și cu toți cei care se străduiesc să facă această lume mai bună.
– În final, un mesaj pentru cititorii „Lumina creștinului”!
– Doresc revistei să continue să ofere multă lumină oamenilor de astăzi. Deși s-au înmulțit mijloacele pentru transmiterea mesajului creștin, există încă mult întuneric și de aceea doresc revistei și tuturor celor care se preocupă de redactarea ei să facă astfel încât lumina să fie cât mai pătrunzătoare. Și pentru aceasta invoc binecuvântarea Domnului și voi continua și eu, de la București, să fiu „racordat” mai departe la „Lumina creștinului” care vine de la Iași… (pr. Adrian Blăjuță pentru Ercis.ro)
