Ariccia: Surpriza este marca lui Dumnezeu
04.03.2020, Vatican (Catholica) - Vocația este „întâlnirea decisivă în care Dumnezeu ne-a vorbit” și în care ne decidem să ascultăm de alegerea Sa. Este începutul unei „noi istorii”, al unei „noi nașteri” în care se creează noi paternități și noi fraternități. Deci este necesar să amintim momentul pe care l-am trăit atunci când am ascultat și „să auzim din nou glasul Domnului”. În a doua meditație de luni, 2 martie 2020, la exercițiile spirituale care se desfășoară la Ariccia, pr. Pietro Bovati a pornit de la figura lui Moise pentru ca să explice ce înseamnă a fi chemați. Moise este un păstor și un slujitor. Nu are conștiința că va trece de la a se ocupa de turma socrului său Ietro la a conduce turma poporului lui Israel.
„Uneori”, a explicat teologul, „Scriptura ne prezintă chemarea, vocația, exact ca o transformare a meseriei: de la o ocupație materială la o dedicare spirituală. Așa încât ceea ce a fost trăit după trup să poată sugera ca un semn valorile Duhului”. Dumnezeu este întotdeauna în acțiune pentru a orienta persoana la descoperirea unei dimensiuni mai înalte a vieții, a unei dăruiri mai utile, o slujire mai utilă pentru frați. Dumnezeu cheamă în ceea ce trăim, în acea istorie concretă în care se face văzută într-un fel, se întrezărește ceva din chemare. Dumnezeu cheamă în ceea ce se trăiește, chiar și în aspectele de trudă, condiția pentru a aspira, probabil în mod inconștient, la o realitate superioară: aceea pe care Dumnezeu, și numai El, este în măsură să o reveleze și să o îndeplinească.
Moise nu știe unde merge și nici nu își dă seama că se apropie de un loc sacru atunci când este intrigat de tufișul care arde pe muntele Horeb. Nu își imaginează semnificația arbustului aprins fără să se consume și ce anume i se va revela. „Aceste diferite aspecte de ignoranță, de non-conștiință”, a subliniat pr. Bovati, „constituie matricea esențială pentru a înțelege ce anume este cu adevărat vocația în dimensiunea sa profetică, adică faptul este întotdeauna o revelare a lui Dumnezeu, nu o auto-conștiință lucidă, nu o autodeterminare”. De fapt, chemându-l pe nume, Dumnezeu îi cere lui Moise o disponibilitate personală, la care el răspunde: „Iată-mă” și „întreprinzând un parcurs de conștiință și ascultare”.
Chemarea lui Dumnezeu are loc deci „într-o condiție umană, într-o persoană, nepregătită; are loc ca o surpriză, ca un eveniment neașteptat și aparent petrecut în mod inoportun”. De fapt, sunt neașteptate alegerea lui David, un tânăr care cântă din liră și nu un războinic, pentru a lupta cu Goliat; sau aceea a lui Ieremia, un tânăr nepriceput chemat să profețească pentru națiuni. Surpriza este în realitate marca lui Dumnezeu, precum și disproporția între ceea ce se consideră că este oportun și chiar necesar în ochii oamenilor și ceea ce Dumnezeu alege ca mediere: un slujitor pentru acțiunea Sa mântuitoare.
Din tufiș vine glasul lui Dumnezeu. Un semn pe care Biblia nu îl explică în mod explicit, dar care pentru iezuit poate să fie interpretat în două moduri. Pe de o parte tufișul este reprezentarea simbolică a lui Moise: este un om, o realitate mizerabilă cuprinsă de foc, „simbol privilegiat al Dumnezeului celui viu”. O unire care „în loc să anihileze creatura slabă și fragilă, o promovează la o vitalitate, la o misiune care omului îi apare imposibilă”. Pe de altă parte, tufișul este „realitatea suferindă a poporului lui Israel”, în timp ce focul este „puterea crudă a asupritorului egiptean, care nu este însă în măsură să anihileze această realitate fragilă a unui popor supus, pentru că Dumnezeu este prezent”.
În schimb, în Noul Testament se arată care este valența spirituală a vocației pentru cel care îl urmează deja pe Domnul. În Evanghelia lui Matei, Isus îi întreabă pe discipoli: „Cine vreți ca Eu să fiu?”, pentru a evidenția că El nu este unul dintre profeții mulți, ci este „Unicul, Fiul, Mesia, Evenimentul real”, și nu o așteptare sau o pregătire. „Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, răspunde Petru. Un răspuns care nu vine din carne și din sânge, din deciziile umane, ci vine printr-o revelație a Tatălui. Un răspuns nu colectiv, ci individual. Vocația este mereu o alegere care se naște din inima individului și nu este niciodată asentimentul la un grup, la ceva care se determină în manieră colectivă, ca un soi de val la care cineva participă fără o responsabilitate personală, decisivă.
Petru se transformă și el cu adeziunea la Dumnezeu. Nu numai în nume, ci în substanță: „El, slab, nesigur, devine stânca pe care este sprijinită Biserica însăși, devine principiu de soliditate în credință pentru a-i ajuta pe frații săi să depășească toate cursele diavolului, toate puterile iadului care se vor dezlănțui”. „Nouă”, a concluzionat pr. Bovati adresându-se Curiei, „ne este dat să fim ca Petru, însă trebuie să îl urmăm pe Domnul, să îl urmăm cu adevărat” pe drumul Său al Pătimirii și al Crucii. Invitația este de a ne ruga pentru a cere darul Duhului ca să fim cu adevărat discipoli ai Domnului. O dorință exemplificată de Psalmul 63, aceea a „alegerii lui Dumnezeu”, care spune: „Iubirea ta valorează mai mult decât o viață”, „într-un raport de iubire și de comuniune care este cu adevărat fericirea noastră”. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
