Papa Francisc: Domnul ne cheamă să venim la El și să ne încredem în El

27.03.2020, Vatican (Catholica) - Vineri, 27 martie 2020, înaintea Pieței San Pietro goale și în care ploua puternic, Papa Francisc a rostit o meditație, a ținut o adorație euharistică și a dat binecuvântarea extraordinară Urbi et Orbi, rugându-se pentru întreaga lume în acest timp al pandemiei de coronavirus care a ucis peste 25.000 de persoane. Ora sfântă celebrată în 27 martie a inclus o lectură din Evanghelie și o meditație a Papei Francisc, care a vorbit despre credință și încredere în Dumnezeu într-un timp în care oamenii se tem pentru viețile lor, așa cum s-au temut discipolii când barca lor a fost prinsă într-o furtună violentă (cf. Marcu 4,35-41).

„Avem o ancoră: prin crucea Lui am fost mântuiți. Avem o cârmă: prin crucea Lui am fost răscumpărați. Avem o speranță: prin crucea Lui am fost vindecați și îmbrățișați, pentru ca nimeni și nimic să nu ne despartă de iubirea Sa mântuitoare”, a spus Sfântul Părinte. A îmbrățișa crucea lui Cristos „înseamnă a găsi curajul de a îmbrățișa toate contrarietățile timpului prezent, abandonând pentru un moment goana noastră după atotputernicie și avuție, pentru a da spațiu creativității pe care numai Duhul Sfânt o poate trezi… Să-l îmbrățișăm pe Domnul pentru a îmbrățișa speranța: iată puterea credinței, care eliberează de teamă și dă speranță.”

Papa Francisc a ținut adorația euharistică la un altar amplasat sub portic, în fața Bazilicii San Pietro. S-a aflat acolo și un crucifix miraculos până la care Papa a făcut un pelerinaj în ziua 15 martie, pentru a se ruga pentru încetarea pandemiei de coronavirus. Crucifixul, care se află în mod obișnuit în biserica San Marcello al Corso, a fost venerat ca miraculos de către locuitorii Romei după ce a fost singurul obiect religios care a scăpat din incendiul ce a distrus complet biserica în 23 mai 1519. A fost de asemenea adusă în Piața San Pietro, pentru venerare în timpul rugăciunii, icoana bizantină a Fecioarei Maria ca Salus Populi Romani.

La încheierea adorației euharistice, Papa Francisc a dat o binecuvântare extraordinară Urbi et Orbi și a dat binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament, în timp ce sunau clopotele Bazilicii și sirenele mașinilor de salvare. În meditația sa, Papa Francisc ne-a încredințat pe toți Domnului prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, „dintre aceste colonade care îmbrățișează Roma și lumea”. „Doamne, binecuvântează omenirea, dă sănătate trupurilor și mângâiere inimilor. Ne ceri să nu ne temem. Dar credința noastră este slabă și suntem cuprinși de teamă. Însă Tu, Doamne, nu ne lăsa în voia furtunii.”

Sfântul Părinte a arătat că în Evanghelie, discipolii se tem de furtună, dar Cristos doarme în barcă. Discipolilor le-a lipsit credința nu pentru că au încetat să creadă în Cristos, ci pentru că credeau că Lui nu îi pasă ce se întâmplă cu ei: „Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?” „Când discutăm între noi, în familiile noastre, unul dintre lucrurile care ne doare cel mai mult e când auzim că ni se spune: ‘Nu-ți pasă de mine?’ Este o frază care rănește și stârnește furtuni în inimă. Probabil că l-a tulburat și pe Isus. Pentru că nimănui nu îi pasă mai mult de noi decât Lui. De fapt, o dată chemat, îi salvează pe discipolii Săi descurajați.”

Furtuna, ca aceea prin care trece astăzi omenirea, „demască vulnerabilitatea noastră și lasă descoperite certitudinile false și inutile cu care ne-am întocmit agendele, proiectele noastre, obișnuințele și prioritățile noastre. Ne dovedește cum am lăsat să adoarmă și să ne părăsească ceea ce alimentează, susține și fortifică viața noastră și comunitatea noastră. Furtuna scoate la suprafață toate propunerile prin care am ‘ambalat’ și uitat ceea ce a însuflețit spiritul popoarelor noastre… Odată cu furtuna s-a șters și machiajul acelor stereotipuri cu care acopeream ‘ego-urile’ noastre, mereu preocupați de propria imagine; și a rămas descoperită, din nou, acea (binecuvântată) apartenență comună de la care nu ne putem sustrage: apartenența ca frați.”

Cuvintele Papei s-au transformat în rugăciune, ca un fel de răspuns la întrebarea lui Isus: „De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” „Doamne, în această seară, Cuvântul Tău ne impresionează și ne privește, pe toți. În această lume a noastră, pe care o iubești mai mult decât o iubim noi, am mers cu toată viteza înainte, simțindu-ne puternici și capabili de orice. Avizi de câștig, ne-am lăsat absorbiți de lucruri și distrași de grabă. Nu ne-am oprit în fața apelurilor Tale, nu ne-am trezit în fața războaielor și a nedreptăților planetare, nu am ascultat glasul celor săraci, al planetei noastre grav bolnave. Am continuat fără teamă, crezând că vom rămâne mereu sănătoși într-o lume bolnavă. Acum, în timp ce suntem pe o mare agitată, te implorăm: ‘Trezește-te, Doamne!'”

„Doamne, ne adresezi un apel, un apel la credință. Care nu înseamnă doar să credem că Tu exiști, ci să venim la Tine și să ne încredem în Tine… Ne chemi să primim acest timp de încercare ca pe un timp de alegere. Nu este timpul judecății Tale, ci al judecății noastre: timpul de a alege ce contează și ce este trecător, de a separa ceea ce este necesar de ceea ce nu este necesar. Este timpul de a restabili traseul vieții noastre către tine, Doamne, și către ceilalți. Și putem privi la numeroșii tovarăși de drum exemplari, care, la teamă, au răspuns cu darul propriei vieți. Este puterea lucrătoare a Duhului Sfânt revărsată și plămădită în dăruiri curajoase și generoase”, a spus Papa, amintindu-i pe cei care „scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, infirmieri și infirmiere, angajați din supermarket-uri, agenți de poliție, îngrijitori, transportatori, forțe de ordine, voluntari, preoți, persoane consacrate și mulți alții care au înțeles că nimeni nu se salvează singur.”

„În fața suferinței, unde se măsoară adevăratul stadiu de dezvoltare a popoarelor noastre, descoperim rugăciunea sacerdotală a lui Isus: ‘Ca toți să fie una’ (Ioan 17,21). Cât de mulți sunt cei care practică în fiecare zi răbdarea și răspândesc speranță, având grijă să nu semene panică, ci co-responsabilitate. Cât de mulți tați, mame, bunici și bunice, profesori îi învață pe copiii noștri, cu gesturi mărunte și cotidiene, cum să înfrunte și să traverseze o criză, readaptând obișnuințe, îmbărbătând și încurajând rugăciunea. Cât de multe persoane se roagă, oferă și mijlocesc pentru binele tuturor. Rugăciunea și slujirea tăcută: sunt armele noastre învingătoare.”

Sfântul Părinte ne-a îndemnat „să îl invităm pe Isus în bărcile vieților noastre. Să îi încredințăm temerile noastre, pentru ca El să le risipească. Asemenea discipolilor, vom experimenta că, alături de El la bord, nu naufragiem. Pentru că aceasta este puterea lui Dumnezeu: să îndrepte spre bine tot ceea ce ni se întâmplă, chiar și lucrurile urâte. El aduce seninul în furtunile vieților noastre, pentru că împreună cu Dumnezeu viața nu piere niciodată. În mijlocul izolării în care suferim din pricina lipsei de afecțiune și a întâlnirilor, experimentând lipsa multor lucruri, să ascultăm din nou mesajul care ne salvează: Isus a înviat și trăiește împreună cu noi. Domnul ne cere de pe crucea Sa să regăsim viața care ne așteaptă, să privim spre cei care ne solicită, să recunoaștem și să sporim harul care sălășluiește în noi. Să nu stingem fitilul fumegând (cf. Isaia 42,3), care nu se îmbolnăvește niciodată, ci să-l lăsăm să reaprindă speranța.”