Papa Francisc le-a scris preoților Diecezei de Roma
31.05.2020, Vatican (Catholica) - „În această perioadă de pandemie”, scrie Papa Francisc într-o scrisoarea adresată preoților Diecezei de Roma, „mulți dintre voi mi-au împărtășit, prin e-mail sau prin telefon, ce a însemnat această situație neașteptată și tulburătoare. Astfel, fără a putea să ies sau să am un contact direct, mi-ați permis să aflu informații ‘de prima mână’ privind situația pe care o trăiați. Aceste mărturii au nutrit rugăciunea mea, în multe cazuri pentru a mulțumi pentru mărturia curajoasă și generoasă pe care am primit-o de la voi; în altele, era suplică și rugăciune plină de încrederea în Domnul care ne întinde întotdeauna mâna (cf Mt 14,31). Deși a fost necesară menținerea distanțării sociale, acest lucru nu a împiedicat consolidarea sentimentului de apartenență, de comuniune și de misiune, ceea ce ne-a ajutat să nu punem în carantină caritatea, în special față de persoanele și comunitățile cele mai defavorizate. În acele dialoguri sincere, am putut vedea că distanța necesară nu era sinonimă cu plierea sau închiderea în sine, care anesteziază, adoarme și stinge misiunea.”
Exprimându-și dorința de a fi cât mai aproape de clerul Diecezei de Roma, pentru a-i însoți și întări pe preoți în misiunea lor, Pontiful evidențiază că speranța depinde și de fiecare în parte și necesită implicarea personală pentru menținerea vie și activă a acesteia, îndemnându-i pe preoții Diecezei pe care o păstorește să își îndrepte privirea spre prima comunitate apostolică, care a cunoscut momente de izolare, de teamă și incertitudine dar și bucuria și surprinderea de a-l vedea pe Domnul care a stat din nou în mijlocul lor. „Astăzi ca ieri, simțim că ‘bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor’ (Gaudium et spes, 1). Cât de bine știm toate acestea! Cu toții am ascultat numerele și procentele care ne-au asaltat zi de zi; am atins cu mâna suferința oamenilor. Veștile care soseau nu erau îndepărtate: aveau nume, chipuri, istorii de viață împărtășite. În calitate de comunitate preoțească nu am fost străini de această realitate și nu am privit-o de la fereastră.”
Referindu-se la numeroasele suferințe cauzate de pandemie, Pontiful a evidențiat participarea clerului la trăirile pline de angoase ale credincioșilor, scriind: „Am suferit pierderea bruscă a unor rude, vecini, prieteni, enoriași, duhovnici, puncte de referință ale credinței noastre. Am văzut chipurile neconsolate ale celor care nu au reușit să stea aproape și să-și ia rămas bun de la cei dragi, în ceasurile din urmă ale vieții lor. Am văzut suferința și neputința lucrătorilor din domeniul sanitar care, epuizați, se consumau în zile nesfârșite de muncă, absorbiți de satisfacerea a numeroase îndatoriri. Cu toții am simțit nesiguranța și frica lucrătorilor și a voluntarilor care s-au expus zilnic pentru ca serviciile esențiale să fie asigurate; și, de asemenea, pentru a însoți și a avea grijă de cei care, din cauza excluziunii și a vulnerabilității lor, au suferit și mai mult consecințele acestei pandemii. Am ascultat și am văzut dificultățile și inconvenientele confinării sociale: singurătatea și izolarea, în special a persoanelor în vârstă; anxietatea, angoasa și sentimentul de a fi neprotejați în privința incertitudinii locurilor de muncă și a locuinței; violența și degradarea în privința relațiilor. Frica ancestrală de contagiere a revenit pentru a lovi cu forță. De asemenea, am împărtășit îngrijorările profunde ale multor familii care nu știu ce vor pune în farfurii săptămâna următoare. Am experimentat propria noastră vulnerabilitate și neputință. După cum vasele olarului sunt încercate în cuptor, tot astfel am fost și noi încercați (cf. Înț 27,5).”
„Înmărmuriți de tot ce s-a întâmplat, am simțit în mod amplificat precaritatea vieții noastre și a angajamentelor apostolice. Imprevizibilitatea situației a evidențiat incapacitatea noastră de a conviețui și de a ne confrunta cu necunoscutul, cu ceea ce nu putem guverna sau controla și, ca toți ceilalți, ne-am simțit confuzi, înfricoșați, lipsiți de apărare. Trăim, de asemenea, acea mânie sănătoasă și necesară, care ne face să nu rămânem inactivi în fața nedreptăților și ne amintește că am fost doriți pentru Viață.” Referindu-se la complexitatea situațiilor de înfruntat, Pontiful evidențiază că abordarea lor „nu tolerează rețete sau răspunsuri ca de manual” și necesită mai mult decât „simple îndemnuri sau discursuri edificatoare”. „Știm că în astfel de circumstanțe nu este ușor de găsit calea de urmat și nu vor lipsi vocile care vor spune tot ce s-ar fi putut face în fața acestei realități necunoscute. Modalitățile noastre obișnuite de a relaționa, de a organiza, de a celebra, de a ne ruga, de a convoca și chiar de a înfrunta conflicte au fost modificate și puse sub semnul întrebării de o prezență invizibilă care ne-a transformat viața de zi cu zi în adversitate. Nu este doar o chestiune individuală, familială, a unui anumit grup social sau a unei țări.”
„Caracteristicile virusului fac să dispară forme de gândire cu care obișnuiam să împărțim sau să clasificăm realitatea. Pandemia nu cunoaște adjective, nu are granițe și nimeni nu poate gândi că va reuși de unul singur. Cu toții suntem afectați și implicați.” Explicând că momentele de încercare pun sub semnul întrebării capacitatea de discernământ, în scrisoarea adresată preoților Diecezei de Roma, Papa Francisc a enumerat câteva ispitiri tipice acestei perioade, începând cu dorința asumării sincere a gravității situației, încercând însă rezolvarea acesteia doar prin activități înlocuitoare sau paliative, în așteptarea ca totul să revină la normal.
Atrăgând atenția asupra pericolului de a cădea într-o atmosferă de dezordine și confuzie care ar putea împiedica comunitățile să promoveze viața cea nouă pe care Domnul cel Înviat vrea să ne-o dea, pontiful a evidențiat: „Dragi frați, în calitate de comunitate sacerdotală, suntem chemați să vestim și să profețim viitorul, ca sentinele care anunță ivirea zorilor (cf. Is 21,11): sau va fi ceva nou, sau va fi mult, cu mult mai rău decât de obicei. Învierea nu este doar un eveniment istoric din trecut, de comemorat și de celebrat; este mai mult, cu mult mai mult: este vestirea mântuirii unui timp nou, care răsună și care se manifestă deja astăzi: „Chiar acum încolțește și nu vă dați seama” (Is 43,19). Este viitorul pe care Domnul ne cheamă să îl edificăm”.
La finalul scrisorii, Papa Francisc îi îndeamnă pe preoții Diecezei de Roma să se lase din nou surprinși de Cel Înviat: „El să ne învețe să însoțim, să vindecăm și să legăm rănile poporului nostru nu cu frică, ci cu curajul și generozitatea evanghelică a înmulțirii pâinilor (cf Mt 14,15-21); cu curajul, grija și responsabilitatea samariteanului (cf. Lc 10, 33-35); cu bucuria și simțul serbării avute de păstor pentru oaia regăsită (cf. Lc 15, 4-6); cu îmbrățișarea împăciuitoare a tatălui care cunoaște iertarea (cf. Lc 15, 20); cu evlavia, delicatețea și bunătatea Mariei din Betania (cf. Ioan 12: 1-3); cu blândețea, răbdarea și inteligența discipolilor misionari ai Domnului (cf. Mt 10,16-23).” (Anca Mărtinaș pentru Vatican News România)
