Papa Francisc: Lupta cu Dumnezeu ca metaforă pentru rugăciune
10.06.2020, Vatican (Catholica) - „Odată am auzit un om bătrân – om bun, creștin bun, dar păcătos care avea multă încredere în Dumnezeu – care spunea: ‘Dumnezeu mă va ajuta; nu mă va lăsa singur. Voi intra în paradis, șchiopătând, dar voi intra.'” Astfel a povestit astăzi Papa Francisc astăzi, făcând legătura apoi între acest bătrân și patriarhul Iacob din Vechiul Testament. „Iacob, înainte era unul sigur pe sine, se încredea în propria șiretenie. Era un om impenetrabil la har, refractar la milostivire; nu cunoștea ce era milostivirea. Nu considera că are nevoie de milostivire. Însă Dumnezeu a mântuit ceea ce era pierdut. L-a făcut să înțeleagă că era limitat, că era un păcătos care avea nevoie de milostivire și l-a mântuit.”
Pontiful a continuat seria de cateheze dedicate rugăciunii, în cadrul audiențelor generale de miercuri, a șasea cateheză fiind dedicată „rugăciunii lui Iacob”. La început i-a creionat portretul, amintit de relația dificilă cu fratele lui, Esau. „Constrâns să fugă departe de fratele său, în viața sa pare să reușească în orice activitate. Este abil în afaceri: se îmbogățește mult, devenind proprietar al unei turme enorme. Cu tenacitate și răbdare reușește să ia în căsătorie pe cea mai frumoasă dintre fiicele lui Laban, de care era cu adevărat îndrăgostit. Iacob – am spune cu limbaj modern – este un om care ‘s-a descurcat’; cu dibăcie, șiretenie, reușește să cucerească tot ceea ce dorește. Însă îi lipsește ceva. Îi lipsește raportul viu cu propriile rădăcini.”
Când decide să se întoarcă acasă, are o experiență care îl va schimba. „Dintr-o dată un necunoscut îl prinde și începe să lupte cu el. Catehismul explică: ‘Tradiția spirituală a Bisericii a păstrat din povestirea aceasta simbolul rugăciunii ca o luptă a credinței și o izbândă a stăruinței’ (CBC, 2573). Iacob a luptat toată noaptea, fără a lăsa vreodată strânsoarea adversarului său. La sfârșit este învins, lovit de rivalul său la nervul sciatic, și de atunci va fi șchiop toată viața. Acel luptător misterios îi cere patriarhului numele și îi spune: ‘Nu vei mai fi chemat cu numele «Iacob», ci cu «Israel», pentru că te-ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai biruit’ (v. 29). Ca și cum ar spune: nu vei mai fi omul care merge așa, ci drept. Îi schimbă numele, îi schimbă viața, îi schimbă atitudinea; te vei chema Israel.”
Din acea luptă, a subliniat Papa, Iacob iese schimbat. „Schimbare a numelui, schimbare a modului de a trăi și schimbare a personalității: iese schimbat. Pentru un moment nu mai este stăpân al situației – șiretenia sa nu folosește -, nu mai este omul strateg și calculat; Dumnezeu îl readuce la adevărul său de muritor care tremură și căruia îi este frică, pentru că în luptă lui Iacob îi este frică. Pentru un moment Iacob nu are altceva de prezentat lui Dumnezeu decât fragilitatea sa și neputința sa, chiar și păcatele sale. Și acest Iacob e cel care primește de la Dumnezeu binecuvântarea, cu care intră șchiopătând în țara promisă: vulnerabil și vulnerat, dar cu o inimă nouă.”
La final Sfântul Părinte a atras atenția că fiecare dintre noi avem întâlniri cu Dumnezeu noaptea, încurajând pe fiecare să nu evite întâlnirea, confruntarea. „Dumnezeu ne va da un nume nou, care conține sensul întregii noastre vieți; ne va schimba inima și ne va da binecuvântarea rezervată celui care s-a lăsat schimbat de El. Aceasta este o frumoasă invitație de a ne lăsa schimbați de Dumnezeu. El știe cum să facă asta, deoarece ne cunoaște pe fiecare dintre noi. ‘Doamne, Tu mă cunoști’, poate să spună fiecare dintre noi. ‘Doamne, Tu mă cunoști. Schimbă-mă’.”
