Instrucțiunea Vaticanului, o alertă pentru ca parohiile să nu devină agenții de servicii
29.07.2020, Vatican (Catholica) - A trecut o săptămână de la publicarea „Instrucțiunii pentru parohii” redactată de Congregația pentru Cler, cu titlul „Convertirea pastorală a comunității parohiale în slujba misiunii evanghelizatoare a Bisericii”. Aclamat ca „o revoluție” în ambiente laice, catalizator al atenției mass-media datorită problemei „tarifare” pentru Sacramente și a laicilor care celebrează căsătorii și înmormântări, documentul Vaticanului a ajuns sub rafalele criticilor unor Episcopi, în linia întâi fiind cei din Germania. Pentru a înțelege mai bine puncte și idei din document și faptul că el nu iese din tradiția Bisericii, Vatican Insider l-a intervievat pe Cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregației pentru Cler.
– Eminență, s-a vorbit despre cotitură și despre revoluție legate de această Instrucțiune. Însă în document este specificat faptul că nu există nicio noutate din punct de vedere legislativ. Așadar, care este cheia de lectură corectă?
– Prin natura sa, o Instrucțiune nu poate produce legi noi, ci ajută la mai buna aplicare a celor existente, încercând să le facă mai clare și indicând procedurile pentru a le respecta. Ideea documentului se găsește în titlul său. Este esențială chemarea la o convertire misionară care să nu fie numai a fiecărui credincios, cleric sau laic, sau a „profesioniștilor” pastorației, ci care să implice în schimb comunitatea parohială ca atare, cu toate componentele sale. Este deci nevoie ca fiecare să redescopere propria vocație eclezială și să se simtă coresponsabil la unica misiune evanghelizatoare, făcându-se disponibil pentru slujirile și funcțiile care îi corespund în cadrul comunității parohiale și mai ales în domeniul misiunii evanghelizatoare a Bisericii. O Instrucțiune, s-ar putea spune, este asemenea cărturarului din Evanghelie care scoate din tezaurul – teologic, pastoral și canonic – al Bisericii „lucruri noi și lucruri vechi” pentru a le traduce în viața zilnică a poporului lui Dumnezeu.
– La nivel mediatic, atenția mare s-a concentrat asupra problemei laicilor care celebrează căsătorii și înmormântări. Considerați reductivă această lectură?
– Permiteți-mi să spun că da, o consider reductivă și utilă numai pentru a crea titluri cu efectul atenției speciale care a fost acordată temei laicilor în raport cu căsătoriile și înmormântările. De fapt, este vorba de norme deja existente și de posibilități care, în raport cu căsătoriile, se pot realiza când lipsa de preoți și diaconi este de durată, în cadrul unui dialog care implică Episcopul diecezan, Conferința Episcopală și Sfântul Scaun.
– Puteți explica mai bine acest punct?
– În căsătorie [în ritul latin], celebranții Sacramentului sunt mirii, în timp ce acela care le cere să își manifeste consimțământul – fie el cleric sau laic – îndeplinește funcția de „martor calificat” și primește în numele Bisericii „da”-ul mirilor. În același mod, cu privire la ritul înmormântării, acesta poate avea loc și fără celebrarea Liturghiei, iar Ritualul Roman prevede care părți din diferitele rituri pot să fie îndeplinite și de laici.
– Așadar, care este mesajul pe care a dorit să îl transmită Congregația pentru Cler tratând această tematică?
– Că pentru preoți, căsătoriile și înmormântările sunt ocazii de întâlnire cu credincioșii precum și cu persoanele care în mod obișnuit nu frecventează Biserica, în circumstanțe puternice din punct de vedere emoțional. Faptul că există diferite alternative posibile pentru celebrarea riturilor nu ar trebui să ne facă să cădem într-un funcționalism dezlipit de experiența de credință a poporului lui Dumnezeu.
– Cu noile indicații unii întrevăd riscul ca preoții să ajungă să fie supraîncărcați de administrație și birocrație. Așa este?
– În realitate este exact opusul și Instrucțiunea a dorit să ridice și un semnal de alarmă față de o concepție despre parohie, existentă pe alocuri, ca „agenție” care oferă servicii de diferite tipuri (sacramentale, cultuale, sociale, caritative) și nu ca o comunitate misionară, aș spune și o „familie”, în care fiecare contribuie prin partea sa, în funcție de vocație, carismă, disponibilitate și competență. În această optică, preotul ar trebui să fie ajutat tocmai să nu se piardă în administrație și birocrație, ci să se concentreze mai degrabă asupra priorităților slujirii sale – Euharistia, vestirea Cuvântului, direcțiunea spirituală și Spovada, promovarea carității și apropierea de credincioși, mai ales de cei mai nevoiași – însoțită de ajutorul și stimulată de exemplul celorlalți membri ai comunității, clerici, consacrați și laici. De altfel, este esențial să amintim că subîmpărțirea de îndatoriri și slujiri în cadrul comunității trebuie să se situeze într-un orizont misionar și de evanghelizare, în așa fel încât parohia să nu lucreze numai pentru propria „supraviețuire”, eventual regretând „timpurile frumoase”, ci să fie animată în fiecare membru al său de o dorință vie de a-l vesti pe Cristos și de a-l mărturisi celui care s-a îndepărtat și celui care nu l-a cunoscut niciodată.
– De ce anume este nevoie pentru a realiza aceasta?
– Ca fiecare credincios să se simtă în mod activ coresponsabil la această misiune, în funcție de posibilitățile sale concrete. În schimb dați-mi voie să spun că „vocația” spectatorului, eventual polemic și critic al angajării altuia, cu siguranță nu vine de la Dumnezeu și nu contribuie la evanghelizare. Parohia, atât pentru cel care trăiește în ea ca individ cât și pentru cei care participă în ea ca membri de asociații, mișcări și grupuri, este un loc de întâlnire cu Domnul, de primire, de experiențe de credință trăită, chiar și cu trudele care se experimentează uneori și în cele mai bune familii.
– Întărirea rolului parohului, cu indicația explicită că trebuie să fie vorba mereu și numai de un preot, se poate considera un răspuns la anumite cereri reieșite în timpul Sinodului despre Amazonia?
– În mod deosebit, Instrucțiunea a dorit să confirme specificul parohului ca „păstor propriu” al comunității, reafirmând centralitatea Euharistiei ca izvor și culme a vieții și a misiunii Bisericii. Ca păstor propriu, dintotdeauna și prin natura funcției sale, parohul poate să fie numai un preot, chemat să îl facă prezent sacramental pe Cristos, în mod special în Euharistie și în Reconciliere. În acest mod, se evidențiază trăsătura specifică slujirii sacerdotale care este caritatea pastorală, prin care preotul trăiește propria paternitate spirituală, făcând o dăruire totală de sine ca părinte pentru Biserică și pentru comunitatea sa. Aceasta nu înseamnă că parohul trebuie să facă totul singur, fără a-i asculta pe alții sau fără a le lăsa spațiu pentru o creativitate și responsabilitate personală. Însă trebuie acordată atenție ca să nu se reducă parohia la rangul de „filială” a unei „firme” – în acest caz Dieceza – cu consecința de a putea fi „condusă” de oricine, eventual și de grupuri de „funcționari” cu diferite competențe. (material Vatican Insider, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru infosapientia.ro)
