După 11 ani în România, pr. Javier Quesada s-a întors în Spania (II)
01.08.2020, București (Catholica) - După 11 ani de activitate pastorală în România, pr. Javier Quesada a primit o nouă misiune din partea Prelaturii Opus Dei și luni, 27 iulie 2020, s-a întors la Barcelona, în Spania. Înainte de a se întoarce în țara natală, părintele i-a acordat un interviu Cristinei Grigore, pentru Biroul de Presă al Arhidiecezei Romano-Catolice de București. Pr. Javier vorbește, în acest dialog, despre activitatea sa și a Prelaturii în România, și relatează cu deschidere și umor experiențe și amintiri, povestește cum a învățat limba română și ce îi place din gastronomia românească. Vă oferim acum a doua parte și ultima a interviului.
– Cum ați primit vestea numirii pentru România, acum 11 ani?
– Aceasta a fost, într-adevăr, o surpriză foarte mare, pentru că nu m-am gândit niciodată la România. Sigur, știam de Hagi – era pe vremea mea la Barça -, dar nu mi-am imaginat că voi ajunge aici. Acum 11 ani erau deja, mai ales la București, mai mulți membri ai Prelaturii, veniți ca să lucreze, pentru că în 2006 a fost un boom economic și au început să se dezvolte multe activități economice. Ei au început să organizeze diferite activități, întâlniri cu prietenii etc. și s-a decis deschiderea unui Centru aici: atunci s-au căutat laici și preoți, și am fost întrebat și eu, pentru că nu ești forțat, ești liber să decizi.
– Dar nu aveți ascultare față de Prelat sau alt superior?
– Ba da, dar în lucruri obișnuite, când e vorba de un nou loc în apropiere; însă dacă trebuie să schimbi țara, ești întrebat dacă ești de acord. Când m-a întrebat Episcopul am spus că sunt de acord și am început să învăț limba română la Barcelona cu o româncă. În Spania sunt mulți români și erau uimiți: dar ce faci în România, nu merge nimeni acolo. Dar a fost o surpriză plăcută când am cunoscut România așa cum este, pentru că, în primul rând, credința pe care am găsit-o este ceva minunat.
– Aceasta v-a impresionat prima dată?
– M-au impresionat multe lucruri: de exemplu maidanezii de la București. Când am ajuns era noapte, iar la Băneasa, când am ajuns, mi s-a părut a fi o autogară, și m-am speriat pentru că era plin de maidanezi; apoi, era foarte multă lume pe stradă, pentru că era caniculă… Era o atmosferă ciudată, dar în același timp era liniște. În Spania e o problemă siguranța pe stradă, sunt drogați, persoane violente etc., aici nu, toată lumea era pașnică, era liniște, nici maidanezii nu făceau nimic, doar se uitau. De atunci, m-am obișnuit încetul cu încetul, inclusiv cu limba, cu mâncarea.
– Apropo de mâncare: ce fel românesc de mâncare vă place mai mult?
– Nu știu ce să spun, nu e că îmi place ceva mai mult… Apreciez sarmalele, dar nu e un fel de mâncare preferat. Poate că ceea ce îmi place mai mult sunt dulciurile – cozonacul, plăcinta, și deși nu sunt alcoolic deloc, am apreciat și palinca, vinul. Îmi place ciorba; cred că este un fel de mâncare sănătos.
– Revenind la începutul misiunii dumneavoastră aici, deși, așa cum ați spus, erau deja în București membri ai Prelaturii, totuși, chiar cu mult înainte, în România era deja cunoscut fondatorul Opus Dei. Erau traduse „Forja”, „Drum” etc.
– A fost ceva foarte interesant această răspândire a mesajului lui, deși acest mesaj nu are ceva deosebit în sine, pentru că e pur și simplu o chemare la sfințenie. Mesajul Operei s-a răspândit foarte mult prin scrierile lui Josemaria Escriva, care a scris mult, dar a publicat foarte puțin, iar aceste texte au fost traduse în timpul comunismului și nu știu cum au ajuns aici, dar au avut un succes extraordinar. La seminarul din Iași mulți preoți au citit „Drum”, această carte despre viața creștină, „Forja”, Brazda”, tradusă de Marina Fara. Era un timp în care nu prea existau cărți religioase, iar aceste texte s-au răspândit foarte mult, ca o apă pe timp de secetă. Apoi am venit noi, și s-au întrebat toți: cine sunt aceștia? Pentru că Prelatura e ceva nou: nu e o congregație, nu e o mișcare eclezială, are și preoți, dar mai ales laici, și nu e ceva de tip corporativ, ci ceva mai deschis, obișnuit. Dar are activitate apostolică, la nivel personal, în familie, la locul de muncă etc., și aceasta merge foarte bine, doar că încet-încet.
– Tocmai, sunteți de 11 ani în România. Și mă refer nu numai la dumneavoastră, ci și la Prelatură. Și totuși ați rămas numai în București, nu ați deschis centre și în alte părți ale țării.
– Activitatea noastră merge într-adevăr bine, doar că noi am făcut un efort uriaș pentru a deschide aceste două Centre la București: avem un Cămin pentru studente – Campusul universitar Timona -, și un Cămin pentru studenți – Campusul universitar Stejarul. Mergem și în alte orașe, de exemplu la Târgoviște, ajutăm preoții în parohiile din București și din apropiere, mergem și la Bacău pentru reculegeri cu laicii, dar sunt activități sporadice. Acum trebuie să dezvoltăm ceea ce am început.
– În afara acestor cămine studențești, ce altă activitate mai desfășurați la București?
– Eu am lucrat și în comunitatea catolică de limbă spaniolă, pentru a ajuta Arhidieceza: pr. Cristinel Țâmpu nu mai putea, iar Arhiepiscopul Ioan Robu ne-a cerut să îl înlocuim pe pr. Cristinel și m-a numit pe mine capelan. În plus, Prelatura îi ajută foarte mult pe preoții din Arhidieceză, iar acest lucru nu prea este vizibil: scurte reculegeri sau scurte întâlniri de însoțire spirituală. Apoi fiecare membru face apostolat acolo unde este, la locul de muncă, în familie.
– Sunt și români, printre membrii Prelaturii, sau numai străini?
– Sunt și români.
– În căminele dumneavoastră studențești, tinerii au un program aparte, nu?
– Studenții sunt din alte orașe, majoritatea sunt ortodocși, iar noi le oferim și un program cultural, spiritual, un sprijin pentru studiu – au un mentor -, apoi este o atmosferă frumoasă, liniștită, dar este și libertate.
– Dar care este diferența dintre un cămin al dumneavoastră și un alt cămin studențesc?
– Este spiritul creștin, ocazia de a practica virtuțile creștine, de a oferi mesajul creștin, prin meditația săptămânală, Sfânta Liturghie zilnică, prin exemplul personal, prin prezența Preasfântului Sacrament în Capelă. E o atmosferă de familie, de încredere, de colaborare, solidaritate.
– Ați avut tineri care, de exemplu, erau străini de cele religioase și care, locuind la căminul dumneavoastră, s-au apropiat de Dumnezeu?
– Da, unii mai mult, alții mai puțin; oricum, prin exemplul celor de lângă ei se schimbă.
– Și experiența cu comunitatea spaniolă, cum a fost?
– A fost ceva foarte frumos, pentru că fiind spaniol am putut să împărtășesc multe lucruri cu membrii comunității. Eu m-am obișnuit cu limba română, dar faptul că puteam vorbi limba spaniolă era ca și cum mă întorceam puțin în Spania. Și așa e și pentru cei care participă la comunitate, și care provin de circa 20 de țări din Europa, America Latină, Statele Unite etc. Pentru ei, comunitatea e o ocazie de a se regăsi în afara țării lor și acum face parte din viața lor de aici. Unii se îndepărtaseră de Biserică, dar această ocazie de a se întâlni cu alții de aceeași limbă, din aceeași țară, i-a apropiat nu doar între ei ci și de Biserică, de Dumnezeu.
– Am observat că în fiecare an aveți Prima Sfântă Împărtășanie în comunitate.
– Mulți au copii și i-au adus la pregătire pentru Prima Împărtășanie. Dar sunt și adulți care au primit Mirul. S-au căsătorit mulți, pentru că erau căsătoriți doar civil. Tot mai mulți vin la Sfânta Liturghie în fiecare duminică.
– Deci legătura cu rădăcinile lor, nevoia lor de a socializa cu alte persoane care vorbesc aceeași limbă i-a adus mai aproape de Dumnezeu?
– Da. Mulți au venit pentru că am făcut Paella: e un fel de mâncare spaniolă și avem mai mulți spanioli aici care fac o Paella foarte bună. Și când am făcut Paella au venit mulți spanioli. La fel cu argentinienii: am făcut Asado, un fel de grătar, și au venit mulți argentinieni. Aproape niciunul nu venea la biserică, dar ne-am întâlnit acolo, am intrat în vorbă. „Cine ești? Ce faci?” „Sunt preot.” Apoi venezuelenii au făcut Arepa, au gătit și mexicanii.
– Aceste întâlniri le faceți de obicei la Mănăstirea carmelitanilor de la Snagov.
– Am fost în mai multe locuri, dar acolo ne-am simțit mereu bine și ne-am întors de multe ori. Am folosit aceste întâlniri și pentru acțiuni de caritate, pentru că aceste persoane sunt foarte înclinate spre caritate. La început, în comunitate nu aveam tineri, dar când am mers să ajutăm copiii de la Periș, am pornit cu activități de voluntariat. Erau 65 de copii la Periș și la început am mers cu o tânără argentiniană, studentă la medicină, și cu un italian, tot student la medicină. Ei au adus colegi de la medicină – ortodocși, musulmani etc. – și mergeau zeci de studenți în voluntariat: ei s-au simțit foarte bine, iar copiii erau, bineînțeles, foarte mulțumiți. Aceasta a fost foarte frumos. Apoi am organizat concerte, cu un argentinian care cântă la chitară și care a ținut multe concerte de caritate. Am ajutat nu numai la Periș ci și pe frații mariști, frații misionari ai carității, de la Chitila, iar aceste activități ne-au unit foarte mult.
– Dar Asociația Cammino cum ați ajuns să o înființați?
– Asociația Cammino a fost o altă minune căzută din cer. Eu făcusem Cammino de Santiago pornind din România, dar am fost la Santiago cu mult timp înainte, când eram student la farmacie: la Ziua Mondială a Tineretului din 1989, cu Papa Ioan Paul al II-lea – o experiență incredibilă, pentru că erau persoane din toată lumea. Atunci a început să se marcheze drumul cu săgeți galbene, să se vorbească mai mult despre Cammino de Santiago; a fost un elan istoric. Dar era atât de multă lume încât atunci am rămas în Piață și nu am reușit să intru în Catedrală, și am rămas cu această dorință de a intra în Catedrală și de a-l îmbrățișa pe Sfântul Iacob, acea statuie care e îmbrățișată de toți pelerinii. Am venit în România și mă tot gândeam să merg la Santiago. Am vorbit cu câțiva preoți și am mers, pe drumul din Spania, mai întâi cu pr. Marian Blaj și pr. Petru Tamaș, iar trei ani mai târziu cu pr. Marian Blaj și p. Gabriel Popa. A fost o experiență de neuitat, foarte frumoasă, și cu roade spirituale personale, ca un fel de reculegere.
Apoi am vorbit cu un profesor de literatură, de la Santiago, membru al Prelaturii, care este unul dintre pionierii actualului Cammino de Santiago și care a participat la marcarea drumului din Spania, prin anii ’80. El avea experiență și mi-a spus: Puteți face ceva în România, un grup, creați un blog și veți vedea că se va aduna lumea; înființați o asociație. M-am întors în România și am văzut că, într-adevăr, erau multe persoane care făcuseră Cammino și își doreau să îl promoveze și aici. M-am interesat și acum circa 4 ani am înființat Asociația împreună cu alți prieteni pelerini ortodocși: un vecin de-al meu, profesor de geografie, care a făcut de vreo 15 ori Cammino de Santiago, soția lui, o altă pelerină și alți prieteni, și chiar așa am numit-o: „Prietenii Cammino de Santiago”.
După un an de zile am organizat o conferință culturală la Institutul Cervantes, a început să vină mai multă lume, s-a lansat ideea de a semnaliza și Cammino în țară, am făcut un studiu istoric și am găsit multe elemente istorice autentice, legate de Sfântul Iacob și Cammino. Am trasat un prim drum, de la Iași la Brașov, prin Bacău, și am semnalizat deja 60 de km. Pentru mine a fost o experiență interesantă, pentru că în Moldova am văzut sute de persoane la Liturghie, chiar la 7 dimineața, seara sute de copii. Iar peisajul este, într-adevăr, minunat: merită!
– Prima bornă ați pus-o anul trecut.
– Prima bornă a fost amplasată la Iași. Profitând de vizita Papei, am scris Nunțiaturii, iar Nunțiul a cerut Sfântului Scaun să fie inclusă în program binecuvântarea acestei borne de către Papa Francisc. Sfântul Scaun a acceptat, iar eu am fost martor la acest eveniment, chiar dacă eram la o distanță de 10 m: când a ieșit Papa din Catedrală, PS Petru Gherghel i-a amintit și a binecuvântat-o, împreună cu statuia Mântuitorului care este amplasată temporar acolo. Aceasta era prima bornă, cu kilometrul 4500 până la Santiago de Compostela. Acum avem acorduri cu Consiliul Județean Iași, Consiliul Județean Neamț, Consiliul Județean Bacău pentru a semnaliza tot traseul, pentru a pune panouri: ne-au sprijinit și ne-au finanțat puțin; avem și primul albergue, la Câmpulung, și am primit sprijin și din partea Regiunii Galicia, din Spania.
– Cu ce gând vă întoarceți în Spania, după experiența în România?
– Cu gânduri frumoase și cu bucurie. M-a îmbogățit credința românilor, respectul pentru natură, liniștea de aici: e altfel de viață. Și nu mă gândesc că plec pentru totdeauna: sper să mă mai întorc.
– Aveți mulți prieteni aici, nu?
Da, am legat multe prietenii frumoase, intense. Mai ales prin intermediul Asociației am cunoscut multe persoane, apoi și în Comunitatea spaniolă, sau persoane cunoscute prin intermediul preoților: am legat prietenii foarte frumoase.
– Felicitări pentru limba română!
– [râde] Mulțumesc mult.
– Și vă mulțumesc pentru acest dialog.
– Cu plăcere.
