Pr. Monge: „Sfânta Sofia” să poată fi folosită ca simbol al lumilor religioase diferite (II)
08.08.2020, Istanbul (Catholica) - „«Sfânta Sofia» este unul din acele situri mondiale cu o frumusețe seducătoare, care vorbește puternic despre Dumnezeu și care ar trebui să continue să poată fi folosit în toată plinătatea sa precum și în contradictorietatea unui simbolism care convocă universuri religioase și culturale diferite.” P. Claudio Monge, de 51 de ani, dominican, responsabil al centrului dialogului intercultural DoSt-I din Istanbul, încearcă să citească în afara schemelor și a simplificărilor ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni, cu decizia președintelui turc de a retransforma marea Bazilică bizantină în moschee. În acest colocviu lung cu Vatican News, călugărul recapitulează principalele etape ale istoriei acelui monument care sunt legate de diviziunile sângeroase între creștini înainte de cucerirea turcă. Iată ultima parte a interviului.
– Să ne întoarcem la secolul al XV-lea: „Sfânta Sofia” a influențat arta și arhitectura islamică?
– Sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul avea să rămână el însuși uimit și subjugat de splendoarea edificiului, așa încât, relatează izvoarele, ar fi lovit un soldat orbit de fanatism care se năpustea împotriva pavimentului de marmură sfărâmându-l. În fond, incompatibilitatea iconografică a locului cu un context de rugăciune islamic care nu admite imagini, nu putea să elimine extraordinara estetică atractivă a unei capodopere de artă. Această atracție va fi într-un fel însoțită, cel puțin din punct de vedere arhitectonic, exercitând o influență irezistibilă asupra arhitecților otomani, de la marele Sinan care s-a îngrijit de construirea moscheii lui Suleiman la elevul său Sedefkar Mehmed Ağa, căruia i se datorează în schimb ridicarea splendidei „Moschei albastre”. Așadar, bazilica ce fusese centrul cultural al imperiului bizantin a continuat să mențină acest rol prestigios în timpul întregului imperiu otoman, ai cărui sultani au arătat mereu atenție față de edificiul care sfidase secolele, cunoscând, printre altele, deja în context creștin, o perioadă toată lipsită de imagini, corespunzătoare cu criza iconoclastă din secolele al VII-lea și al VIII-lea. Și tocmai în numele acestui caracter de model arhitectonic, care sfidează secolele și străbate culturile și religiile, „Sfânta Sofia” a fost recunoscută de UNESCO drept patrimoniu al umanității, exprimând dorința, încă din 2002 cu „Declarația de la Budapesta”, semnată și de Turcia, ca să fie respectate directive pentru un echilibru just între conservare, sustenabilitate și dezvoltare pentru a tutela mai bine binele universal.
– Să ajungem la decizia lui Atatürk, care în 1934 transformă Bazilica devenită moschee într-un muzeu…
– Considera că alegerea lui Mustafa Kemal Atatürk, care ca om politic extrem de pragmatic a intuit periculozitatea extremă a revendicărilor religioase rămășițe ale unei istorii complexe și extrem de „litigioase”, de a transforma „Sfânta Sofia” în muzeu reprezenta, și încă reprezintă, unicul mod de a-i ocroti nu numai extraordinara factură arhitectonico-artistică, ci și valoarea simbolică și amintirea tangibilă a acestui trecut complex și stratificat pe care am încercat să îl reparcurgem. Desigur, mulți credincioși – atât creștini cât și musulmani – nu gândesc în același mod. Însă mi se pare degradant pentru o cultură oarecare, și mai mult încă într-un context religios, a identifica maturitatea istorică sau puterea unei revelații sau a unui crez practicat, cu cantitatea de stegulețe puse pe o hartă geografică și cu spații și simboluri monopolizate cu excluderea celuilalt.
– Pr. Monge, alegerea de a retransforma „Sfânta Sofia” într-o moschee după aproape un secol a provocat reacții și în lumea islamică. De ce?
– Global, nu au fost mai puține reacții negative în lumea islamică decât în Occident. De fapt, într-o bună parte a lumii arabe islamice visele „neo-otomane” trezesc suspiciuni istorice, care se traduc – de la Cairo la Riad – în declarații de cenzură chiar teologică pentru o reapropriere islamică ce ar strica sacralitatea unui loc de cult la origine al credincioșilor din Religiile Cărții, pe care profetul islamului a declarat mereu că îl respectă.
– În Occident sunt unii care au vorbit despre afront adus creștinătății. Ce părere aveți?
– Cea mai mare parte a occidentalilor care au vorbit despre afront adus creștinătății au făcut asta în conformitate cu o istorie de contrapoziții, suferințe și răni între creștini, adesea total necunoscută. Există o interpretare ideologică a istoriei nu numai a învingătorilor, ci în care mai frecvent cad cei învinși, sau minoritarii, când fac din apartenența lor religioasă un element identitar reacționar și transformă protejarea locurilor de cult și a monumentelor lor istorice în general, ca parte a unei păstrări nostalgice a trecutului. Or, fiind credincioși, independent de credința noastră de apartenență, ar trebui să ne ridicăm în fața tendinței de a ne transforma în simpli păzitori ai monumentelor sau locurilor de cult, pentru a apăra statutul de martiri ai unei credințe vii care nu este simplă moștenire a unei istorii trecute, ci interpelează prezentul și ne transformă în pietre vii în inima istoriei, care nu vor putea sechestrate niciodată în slujba unor simple scopuri pământești.
Așa cum amintea cu puține luni în urmă însuși președintele turc Tayyip Erdogan, musulmanii în Istanbul au peste 3500 de moschei pentru a se ruga și câteva dintre cele mai mari edificii de cult islamic din lume, care au rivalizat mereu prin măreție și splendoare, cu acelea din orașele sfinte ale islamului. În același timp, deși respecta contrarietatea puternică pe care reactivarea „Sfintei Sofia” pentru cultul islamic a provocat-o, mai ales în lumea ortodoxă și îndeosebi cea greacă, nu putem să uităm că de peste 560 de ani creștinii nu celebrează sub pereții capodoperei bizantine.
– Ce vă doriți pentru viitorul „Sfintei Sofia”?
– Aș vrea să subliniez, în privința celui care afirmă că un loc de cult transformat în muzeu este rănit în esența sa, că mii de capodopere ale artei care rămân locuri de cult nu sunt în mod necesar locul cel mai potrivit pentru intimitatea rugăciunii adevărate. Totuși, nu putem subevalua importanța Frumosului, pentru că frumusețea este un nume al lui Dumnezeu și asta pentru creștini ca și pentru musulmani. Și frumusețea, ca experiență și nu simplă idee, este propedeutică pentru întâlnirea spirituală: ne face să simțim că există „un mai mult” înăuntrul lucrurilor, este crăpătura deschisă peste ceea ce este mai mult, peste ceea ce este dincolo, peste mister, peste infinit. În mod cinstit, niciodată nu mi s-a părut realistă perspectiva unei utilizări interreligioase a sitului „Sfintei Sofia”.
Din experiență personală, mă îndoiesc puternic că ar există condițiile chiar și numai pentru utilizarea ecumenică a spațiilor sacre: ar fi nevoie de o formare mai mare cu privire la respectivele caracteristici rituale specifice pentru a învăța acea atenție respectuoasă față de sensibilitatea celuilalt în așa fel încât împărtășirea spațiilor să nu devină ocupare progresivă a lor, cu greutăți crescânde pentru folosirea lor deplină. Însă cred cu fermitate în importanța locurilor care „îl înalță” pe om la misterul unei Transcendențe care convocă și nu dezbină! „Sfânta Sofia” este unul din acele situri mondiale cu o frumusețe seducătoare, care vorbește puternic despre Dumnezeu, și care ar trebui să continue să poată fi folosită în toată plinătatea sa precum și în contradictorietatea unui simbolism care convocă universuri religioase și culturale diferite. În acest caz, monumentul este casetă de frumusețe, școală a diversității îmbogățitoare.
– Au fost și unii care au considerat retransformarea în moschee a „Sfintei Sofia” ca o lovitură mortală provocată dialogului dintre creștinism și islam. Ce părere aveți?
– Mulți au spus așa. Alții, mai specific, au afirmat că decizia guvernului turc dezminte în mod deschis declarația de la Abu Dhabi din 2019. Respect, dar nu împărtășesc aceste evaluări. Dimpotrivă, mi se pare că acest neîndoielnic nou moment de tensiune, această aparentă bătaie pe loc a dialogului, confirmă faptul că, așa cum amintește documentul despre „Fraternitatea umană”, acest lucru nu este posibil fără întâlnire fraternă, și nu este posibilă întâlnire fraternă fără educație și cunoaștere reciprocă și a istoriei fiecăruia. La Abu Dhabi s-a făcut un salt de calitate decisiv, vorbind despre cetățenie inclusivă și de respectare a diversităților ca voință divină înțeleaptă, precum și de bogăție potențială pentru societățile noastre. Capodoperele pluriseculare ale artei sunt locuri esențiale ale relatării propriei istorii în dialog cu relatarea istoriei celorlalți. Desigur, această relatare trebuie să se înzestreze cu un limbaj corespunzător, care adesea trebuie creat. Este o căutare obositoare de noi cuvinte și experiențe comprehensibile pentru că sunt analogice și nu echivoce. Într-o perspectivă de credință, ne dăm seama că nu se poate ajunge la conținutul credinței decât prin folosirea de propoziții-medieri prin natură nepotrivite și perfectibile. Se atinge cu mâna sărăcia spiritului uman, însă nu a conținutului credinței ca atare. Se concretizează actul de a teologiza renunțând la pretenția de a dispune de obiectul pentru a se lăsa interogat de prezența celuilalt, creștin sau necreștin, credincios sau necredincios.
– Dvs trăiți de mulți ani la Istanbul. Ce reacții ați înregistrat la evenimentele din săptămânile trecute?
– Citez numai una. Un prieten turc musulman, în urmă cu puține zile îmi scria că simte o tristețe profundă pentru faptul că folosirea „Sfintei Sofia” va fi redusă în mod drastic, deoarece contemplând de multe ori această capodoperă, în istoria sa complexă și stratificată, a învățat tocmai importanța dialogului.
– Ce îi veți răspunde?
– Aș vrea să îi spun că acum va putea într-adevăr să prețuiască această constatare, continuând să cultive relațiile sale interreligioase cu persoane în carne și oase, pentru că dialogul continuă să fie posibil în întâlnire! (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
