A șaptea serie de exerciții spirituale pentru preoții Diecezei de Iași
30.10.2020, Iași (Catholica) - Un grup de preoți a participat la exercițiile spirituale desfășurate între 26 și 30 octombrie 2020 la Mănăstirea Carmelită din Luncani. Predicator și moderator a fost pr. Marius Taloș SJ. „Preotul – îngerul rănit. (Im)posturi pastorale” a fost tema meditațiilor acestor zile. Printre participanți s-a numărat și PS Iosif Păuleț, Episcopul Diecezei de Iași. Iată relatarea semnată de pr. Cristian Diac pentru Ercis.ro.
Dacă toamna este anotimpul culegerii roadelor pământului, pentru noi, zilele exercițiilor spirituale au fost timpul privilegiat al reculegerii. Lăsând la o parte activitățile obișnuite, grijile și problemele inerente vieții pastorale, am căutat să ne adunăm gândurile, trăirile care ne animă, nu fără compania intimă și tainică a lui Isus, convinși fiind că cine adună cu el, nu risipește.
„Preotul – îngerul rănit. (Im)posturi pastorale” a fost tema acestor zile, inspirată dintr-o pictură a unui artist finlandez, Hugo Simberg, în care un înger legat la ochi este purtat pe o targă de doi copii. Imaginea în sine sugerează schimbările de concepție cu privire la identitatea preotului în lumea contemporană, provocările pe care acesta le primește din partea mediului instabil, postura și „impostura” lui în tabloul societății. Meditațiile s-au concentrat pe personalitatea complexă a Apostolului Petru, figură importantă în evanghelii, al cărui suflet devine sediul unor trăiri spirituale contradictorii: fidelitate exaltată și trădare neașteptată, cuvinte grandioase și fapte caracterizate de micime sufletească, declarații de renegare răscumpărate cu tot atâtea declarații de iubire. Itinerarul lui spiritual a fost împărțit în patru secțiuni (anotimpuri): Petru păcătos (1), Petru ucenic (2), Petru în pătimire (3), Petru la înviere (4).
Înainte de a intra în țesutul meditațiilor, pr. Marius ne-a invitat să ne supunem la mai multe tipuri de opriri care să ne dispună corespunzător pentru exercițiile dorite: oprirea din mișcare (frenetică și agitată), din vorbire, oprirea distragerilor, oprirea de la păcat, oprirea în rugăciune ca stare și, în sfârșit, oprirea ca pregustare a învierii. Surprins în domeniul lui activitate, pescuitul, unde Petru este expert, el ajunge la o nouă certitudine despre sine: propria păcătoșenie. Așa cum este, cu slăbiciunile sale, Isus totuși și-l asumă pe Petru și îl cheamă. Nu o capacitate sau un succes declanșează în noi sentimentul că suntem potriviți pentru Isus, ci o slăbiciune. Tare s-au potrivit cuvintele rugăciunii lui Adolfo Nicolas SJ, în acest punct: „Doamne, nu știm ce slăbiciuni ai văzut în noi, care te-au făcut să te gândești să ne chemi, în ciuda tuturor, la misiunea ta”. Nu doar eventualele merite au contat pentru preoția noastră, ci și slăbiciunile! Ucenicia lui Petru înseamnă confruntarea cu nedesăvârșirile lui.
Slăbiciunile lui Petru ajung „în fața reflectoarelor” abia la Cina cea de taină și în tabloul pătimirii lui Isus. Ne gândim la refuzul de a i se spăla picioarele, surprins cât se poate de expresiv în tabloul-icoană al artistului german Sieger Köder; apoi tripla lui renegare, care își găsește preambulul în excesiva grijă a lui Petru de a nu i se întâmpla niciun rău lui Isus, de a fi ferit de orice suferință, pentru care este atât de aspru apostrofat. În Grădina Ghetsemani, toropeala pune stăpânire pe cei trei, între care și Petru. „Nu oricine este întins se roagă…”. Și Isus e întins la pământ, zdrobit psihic de enormitatea paharului iminent. Și ucenicii sunt întinși. Și noi. Și totuși, altfel decât Isus. Isus, singur în rugăciune… Dacă îl lăsăm pe Isus singur, ajungem să ne simțim singuri! Un adevăr asupra căruia se poate stărui îndelung. În ce situații apare sentimentul de solitudine? Ce anume ne face să ne simțim singuri? Ce neîmplinire?
Petru este omul care ne învață că vieții îi este proprie căderea. Tot el este cel care ne convinge că oricărei căderi îi poate urma ridicarea. În actul ridicării , Isus – căci lui îi revine să ne ridice – nu este niciodată la capătul puterilor, suprasolicitat, depășit. Încă nimeni nu a reușit să-l poarte la limita răbdării lui. Petru de după înviere trăiește adevărate surprize. El aleargă, coboară în mormânt, coboară în sine, conversează cu Isus care ține să îl supună unei radicale sanări (sanatio in radice). În Petru se oglindesc fluctuațiile vieții noastre spirituale: suntem plin de elan, ne constatăm cu slăbiciuni, cuvintele ne ies pe gură înainte de a fi bine cântărite și filtrate cu mintea, renegăm, ne răzgândim, ne înflăcărăm pentru Isus. Petru este, dintr-un anumit punct de vedere, îngerul rănit al lui Hugo Simberg. Și preoții se pot regăsi cu viețile lor în imaginea îngerului rănit.
Zilele de reculegere au fost zile de regăsire interioară, zile menite să simțim intimitatea lui Isus. Sfintele Liturghii au favorizat acest lucru, la fel, rugăciunea Breviarului, orele de meditație. Mănăstirea de la Luncani are alei atât de frumoase, presărate în aceste zile cu frunze galbene, care predispun la tăcere, la reflecție, la contemplație. L-am ascultat pe pr. Marius la meditațiile expuse, presărate mereu cu inserții sapiențiale, cu „note de subsol” explicative în privința etimologiei a câte unui cuvânt sau termen neotestamentar; apoi ne-am ascultat pe noi înșine. Seara, la momentul considerațiilor, ne-am ascultat unii pe alții, cu diversele împărtășiri. Peste toate însă, l-am ascultat pe Isus care s-a făcut prezent prezenței noastre în atâtea feluri. A știut el să ne găsească mai bine decât am știut noi să îl căutăm.
PS Iosif Păuleț a ales să aibă o participare integrală la aceste exerciții, într-o prezență corespunzătoarea programului, sobră și agreabilă, potențând în noi toți sentimentul comuniunii și al apartenenței la Biserica noastră locală. A prezidat Sfintele Liturghii, a fost prezent la meditații, s-a lăsat interpelat de preoți, rugându-se cu noi, rugându-se pentru cei care îi sunt încredințați. Isus să primească mulțumirea aleasă a inimilor noastre pentru tot ceea ce am trăit și simțit. Mulțumiri părintelui iezuit Marius Taloș pentru profunzimea gândurilor și măiestria cuvântului. De asemenea, și celor care ne-au găzduit, pentru ospitalitatea vădită. Iar roadele acestor exerciții să ne împrospăteze pe noi mai întâi și apoi să reverbereze asupra credincioșilor în mijlocul cărora fiecare participant – paroh, vicar sau Episcop – revine.
