Carte a Papei Francisc: Să ne întoarcem să visăm (II)
24.11.2020, (Catholica) - „Să ne întoarcem să visăm. Calea spre un viitor mai bun” este carte realizată „în conversație” cu Papa de scriitorul și jurnalistul britanic Austen Ivereigh, publicată în Italia pentru Piemme de Mondadori. Un volum, explică Ivereigh, născut din lockdown, sugerat întocmai de imaginile acelei întâlniri speciale de rugăciune din 27 martie 2020, în care „Papa Francisc a apărut în piața San Pietro ca un pilot în furtună, pentru a conduce omenirea într-un din cele mai întunecate nopți ale sale”. Și apoi pus pe hârtie ca urmare a conversațiilor petrecute în vară. Redăm partea a doua a articolului de prezentare.
Sinoade și sinodalitate
Analiza Papei merge tot mai în profunzime și se oprește și asupra necesității unei „perspective sinodale”. O necesitate pentru Biserică, și nu numai. „Lumea noastră are o nevoie stringentă de această perspectivă sinodală. În loc de a căuta ciocnirea declarând un război în care fiecare dintre părți speră să o învingă pe cealaltă, avem nevoie de procese care să permită exprimarea, ascultarea și maturizarea diferențelor în așa fel încât să mergem împreună fără a fi nevoie să fie eliminat nimeni”. Este o muncă dificilă, desigur. Totuși, pentru Papa Francisc nu lipsesc exemplele pozitive. „UE a trecut printr-o perioadă dificilă. Însă a vedea pe membrii săi ajungând la un acord cu privire la un ansamblu de măsuri de ajutor cu privire la coronavirus – deși cu toate acele diferite programe și puncte de vedere, cu acea confruntare și negociere feroce – a fost un exemplu al acestei tentative de a armoniza diferențele în cadrul unui efort general menit să urmărească unitatea”. În acest context Papa se oprește asupra a trei Sinoade: cel despre familie (2014 și 2015), cel despre tineri, în 2018, și cel pentru Amazonia în 2019.
Totuși, afirmă el, „o tentație însemnată, care de atâtea ori seamănă dezorientare, este a considera sinodul ca un soi de parlament în care este permisă acea «ciocnire politică» unde, pentru a guverna, o parte trebuie să o învingă pe cealaltă. Unele persoane au încercat să obțină sprijin pentru pozițiile lor în maniera politicienilor: lansând avertismente prin mass-media sau făcând apel la sondajele de opinie. O conduită contrară spiritului sinodului ca spațiu protejat de discernământ comunitar”. Ceva de acest gen s-a întâmplat în Sinodul despre familie. În acea împrejurare „problema era mult mai amplă decât s-a ajuns să se creadă, adică decât dimensiunea specifică a îngrijirii pastorale îndreptate spre persoanele divorțate sau despărțite și recăsătorite, și despre accesul lor la Sacramente. Și totuși relatarea unor mass-media legate de anumite grupuri a redus și a simplificat toate munca sinodală la acest punct, ca și cum părinții sinodali ar fi fost convocați numai pentru a decide dacă se permite sau nu divorțaților recăsătoriți să primească Împărtășania”. Și totuși, „Duhul ne-a salvat la sfârșit, cu o cotitură la sfârșitul celei de-a doua reuniuni (octombrie 2015) a Sinodului despre familie. Ieșirea din matcă, în acest caz, a venit mai ales prin cunoscătorii profunzi ai gândirii Sfântului Toma de Aquino, între care Arhiepiscopul de Viena, Cardinalul Christoph Schönborn. Au recuperat doctrina morală adevărată și genuină a scolasticii Sfântului Toma, eliberând-o de scolastica decadentă care ne dusese la o morală făcută din cazuistică”. Ne-am dat seama că „nu era nevoie de a schimba legea Bisericii, ci numai modul în care era aplicată”.
O „polarizare asemănătoare asupra unei probleme secundare”, afirmă Papa Francisc, a avut loc în Sinodul pentru Amazonia, chiar dacă „de această dată, deocamdată, nu a avut o rezoluție pentru ieșirea din matcă”. Sinodul, amintește Pontiful, era chemat să evidențieze provocările enorme pe care acea zonă și popoarele sale trebuie să le înfrunte. Totuși „unele persoane, în mass-media și prin acestea, au redus întregul proces sinodal la o singură temă: dacă Biserica va fi sau nu dispusă să hirotonească bărbați căsătoriți, așa-numiții viri probati, deși acea întrebare ocupa numai trei rânduri într-un document pregătitor de treizeci de pagini”. Cu consecința că „afirmația fantezistă că sinodul «se referă» la această temă a diminuat sau a restrâns toate provocările enorme din regiune, până acolo încât atunci când a fost publicat exortația apostolică Querida Amazonia, în februarie 2020, mulți s-au simțit dezamăgiți sau încurajați de faptul că «Papa nu a deschis ușa aceea»”.
În realitate, „Sinodul a fost un progres sub multe aspecte: ne-a dat o misiune și o viziune clare pentru a fi alături de popoarele native, de săraci și de pământ; și pentru a apăra cultura și creația de forțele puternice de moarte și distrugere conduse exclusiv de profit”. Nu numai atât, Pontiful vorbește și despre apariția de teme importante care nu au fost puse în agendă. De fapt, „o problemă apărută a fost opoziția multor preoți, în unele din cele nouă țări care includ Amazonia în cadrul propriilor granițe, de a fi trimiși ca misionari în regiune. Preferau să fie trimiși în străinătate, în Europa și în Statele Unite, unde condițiile sunt mai comode. De vreme ce sinodul a perceput cu claritate o problemă pastorală concretă pe care Episcopii din acele țări trebuie să o rezolve urgent: lipsa de solidaritate și de zel misionar în inima multora dintre preoții noștri”.
Biserică a poporului și a muncii
Reflecția despre Biserica și despre popoarele din Amazonia introduce o reflecție și mai amplă: Biserica poporului și demnitatea muncii. „Dumnezeu ne atrage ținând cont de o rețea complexă de relații, și tocmai acolo, în mijlocul răscrucilor istoriei, ne trimite. Așadar, a fi creștini înseamnă a ne ști parte a unui popor, a poporului lui Dumnezeu exprimat în diferite națiuni și culturi, dar care transcende orice graniță de rasă și de limbă. Poporul lui Dumnezeu este o comunitate în cadrul comunității mai ample a unei națiuni, în slujba sa, pentru a contribui la plăsmuirea identității sale, respectând rolul contemporan desfășurat de alte instituții culturale și religioase. Însă dacă Biserica are o misiune deosebită de desfășurat în momentele de criză, este tocmai aceea de a aminti poporului sufletul său, necesitatea sa de a respecta bunul comun”. Pentru acest motiv, mai subliniază Sfântul Părinte, „un creștin va apăra drepturile și libertățile individuale, dar nu va putea fi niciodată un individualist. Un creștin va iubi și va sluji țara sa cu sentiment patriotic, dar nu poate să fie un simplu naționalist”.
Papa scoate aceste convingeri și din experiența sa din Argentina. Amintește, cu pasaje emoționante, întâlnirea cu cartoneros, oamenii și tinerii care mai ales noaptea umblau pe străzile din Buenos Aires căutând carton sau alt material de vândut. Una din consecințele triste ale gravei crize economice străbătute de țara sud-americană în zorii celui de-al III-lea mileniu. „Îi vedeam târând pe stradă genți enorme pline de materialul pe care îl adunau. Îmi amintesc că am observat, într-o seară, un cărucior tras de ceea ce credeam că era un cal, însă când m-am apropiat am descoperit că erau doi copii, nu aveau nici măcar doisprezece ani”. De asemenea: „După ce i-am cunoscut pe cartoneros, într-o noapte m-am alăturat la drumurile lor. Eram îmbrăcat în haine civile și nu purtam crucea pectorală de Episcop; numai conducătorii știau cine eram. Am văzut cum lucrau, cum trăiau din resturile orașului, reciclând ceea ce el a rebutat, și am văzut și că unele elite îi identificau cu acele rebuturi”. Mai ales, Papa explică faptul că „acei cartoneros sunt exemplul unui popor care în periferie se organizează pentru a supraviețui și expune acea demnitate care este trăsătura distinctivă a mișcărilor populare. Când cei rebutați se asociază nu în spatele unei ideologii sau pentru a obține putere, ci pentru a obține accesul la cele trei realități care definesc o viață demnă – pământ, casă, muncă – putem spune că aici există un semn, o promisiune, o profeție”.
De aici reflecția trece la temele economice și la demnitatea muncii. „Ce viitor vom avea când 40 sau 50 la sută din tineri vor fi fără loc de muncă, așa cum se întâmplă deja în unele țări?”, se întreabă Pontiful, pentru care trebuie garantat că „locul de muncă nu este numai un mod pentru a câștiga bani, ci și pentru a se exprima, a participa și a construi bunul comun”. Mai mult, „trebuie să mergem dincolo de ideea că locul de muncă al celui care se îngrijește de unul din familie, sau al unei mame care lucrează la program plin, sau al unui voluntar într-un proiect social care asistă sute de copii, nu este un loc de muncă pentru că nu primește un salariu”. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
