Patriarhul Pizzaballa: Voi duce cu mine ceea ce sunt
30.11.2020, Roma (Catholica) - Din 1990 în Țara Sfântă, unde ajunge la o lună după hirotonirea sa sacerdotală prin mâna Cardinalului Biffi; custode al Țării Sfinte, timp de 12 ani, din 2004 până în 2016; din 2016 până în 2020 administrator apostolic al Patriarhiei latine de Ierusalim până la numirea, din partea Papei Francisc, în octombrie, ca Patriarh latin de Ierusalim: Mons. Pierbattista Pizzaballa, la 4 și 5 decembrie va face intrarea sa solemnă, prima ca Patriarh, la Sfântul Mormânt. În schimb, la 6 noiembrie a fost luarea în posesie canonică a scaunului patriarhal la Ierusalim, în prezența, printre alții, a Mons. Leopoldo Girelli, Nunțiu Apostolic în Israel și delegat apostolic pentru Ierusalim și Palestina.
– Treizeci de ani petrecuți în slujba comunităților creștine locale dar și pentru a împleti relații, a construi legături cu israelieni și palestinieni, cu evrei și musulmani…
– Mi-ar veni să spun că nu reușesc să mă eliberez de Țara Sfântă. Ce voi duce cu mine în această misiune nouă? Sunt aici de 30 de ani și voi duce cu mine toată experiența, bogăția și intensitatea acestui timp. Aici am studiat, m-am format, făcând primii pași în studiul biblic, până astăzi. Voi duce cu mine ceea ce sunt, toate limitele mele și tot ceea ce am învățat trăind în Țara Sfântă.
– Cum veți valoriza această experiență acum când sunteți Patriarh?
– Am luat mult din întâlnirile avute în acești ani cu israelieni și palestinieni, cu evrei și musulmani, și în general aș spune cu necatolicii. Însă mai mult decât din întâlniri instituționale am avut mult din acelea mai personale, cu grupuri, mișcări, pentru că mi-au permis să cunosc umanitatea care curge în această lume care nu este făcută numai din instituții și protocoale sau dintr-un trecut dificil cu care trebuie să se confrunte ci și din atâtea persoane care vor să intre în joc. Această cunoaștere m-a învățat multe, înainte de toate să deschid orizonturi, să nu judeca ci mai ales a încerca să înțeleg totul și pe toți.
– Cu ce dispoziție sufletească urmează să faceți intrarea ca Patriarh în Sfântul Mormânt?
– Intrarea este o reconfirmare a angajării mele, a ascultării mele și a dorinței de a sluji această Biserică. Sfântul Mormânt, Catedrala, nu este un loc oarecare, ci este locul unde se trăiește amintirea morții și învierii lui Cristos. A intra acolo înseamnă a pătrunde în misterul credinței noastre care este și iubire și dăruire de sine.
– Vă așteaptă o misiune complexă, într-un context de lumini și de umbre, multe, care se lungesc deja asupra situației deja dificile politice, sociale, economice și acum, din cauza lui Covid, și sanitare, din Țara Sfântă…
– Cred că primul lucru care trebuie făcut este să se reia în toată comunitatea diecezană, foarte variată, dialogul cu privire la perspectivele pastorale. Și în acest sens a reuși să se spună și un cuvânt care să îi reprezinte pe toți în contextul politic pentru că nu putem fi scutiți de acest lucru. Ca Biserică suntem chemați să spunem un cuvânt de sens în cadrul acestei politici fragile și fluctuante.
– Ați fost mereu un om al dialogului: ne amintim de aceasta în 2014, fiind custode al Țării Sfinte, angajat în întâlnirea de pace din Grădinile Vaticane dintre președinții Abu Mazen și Shimon Peres promovată de Papa Francisc. Și după aceea, în același an alături de Pontif în vizita apostolică în Țara Sfântă, de asemenea protagonist, în februarie, la întâlnirea Episcopilor și patriarhilor de la Bari, organizată de CEI, „Mediterana, frontieră de pace”. Această capacitate de mediere va fi una din trăsăturile caracteristice ale misiunii Dvs?
– Nu știu dacă israelienii și palestinienii au nevoie de Biserică, însă cu siguranță, în acest context, va trebui să facem auzit glasul creștinilor și al tuturor celor care vor să construiască ceva pozitiv pentru viitor.
– Ca administrator apostolic v-ați ocupat de redresarea financiară a Patriarhiei latine care este la un bun nivel însă încă nu este completat total. Însă acum trebuie să vă confruntați și cu partea pastorală a slujirii într-o realitate eclezială schimbată și ca prezență: să ne gândim la atâția migranți creștini prezenți. Cum vă gândiți să înfruntați această urgență pastorală?
– Există migranții atât în Israel cât și în Iordania deși elementul arab este încă dominant. Cred că este important în această fază să se demareze dialogul, să se asculte, să se ia pulsul situației în diferite locuri ale Diecezei patriarhale. Va trebui să găsim forme ale unei anumite autonomii ale diferitelor regiuni pastorale pentru că țările care compun Patriarhia latină din Ierusalim, Israel, Palestina, Cipru și Iordania, sunt foarte diferite între ele. Trebuie să ne gândim să reevaluăm și ceea ce ne unește.
– Ce Crăciun va fi acesta pe care urmează să îl trăim?
– Cu siguranță un Crăciun dificil și inedit mai ales datorită absenței totale de pelerini provocate de pandemia de Covid-19. Frica față de un viitor încă total de descifrat apasă greu asupra populațiilor din Țara Sfântă. Astăzi încă nu cunoaștem regulile care vor guverna acest timp al Crăciunului. Știm că vor exista restricții și că sărbătorile vor fi reduse și datorită crizei economice grave induse de pandemie în special în Teritoriile Palestiniene. Nu am celebrat așa cum se cuvinte Paștele și acum a trăi în condiții asemănătoare și Crăciunul este o lovitură gravă, o rană, pentru viața comunităților noastre. Este un lucru care mă preocupă mult deoarece Crăciunul și Paștele sunt momentele care dau formă și forță comunității noastre. Va trebui să lucrăm mult asupra sentimentului de identitate și de apartenență…
– Liturghiile în streaming nu pot fi suficiente pentru a da un sentiment de apartenență…
– Credința creștină are nevoie de prezența fizică. Noi suntem cei ai Întrupării. Liturghiile în streaming sunt bune și în acest moment este maximul care se poate face, însă este clar că nu creează comunitate. Crăciunul ne vorbește despre un Prunc în carne și oase. Repet: noi suntem cei ai Întrupării.
– Crăciunul ne vorbește de pace și de speranță: este un mesaj care mai are sens în acest timp așa de greu?
– Anul acesta a fost caracterizat de frică și de nesiguranță. Și noi creștinii nu suntem scutiți pentru că și noi suntem făcuți din carne și oase. Însă trebuie să recăpătăm conștiința că nu suntem numai trup ci și suflet, că există viața veșnică. Și este ceea ce trebuie să vestim mergând dincolo de fricile noastre. În fața unei case distruse putem asuma două atitudini: ori să spunem că totul este distrus, că nu mai este nimic de făcut și să plecăm, ori să ne-o imaginăm reconstruită și să ne apucăm de muncă. Noi vrem să aparținem acestei ultime categorii.
– Pacea: va rămâne un miraj pentru Țara Sfânt și pentru Orientul Mijlociu?
– Probabil că noi nu vom vedea pacea politică. Nu trebuie să trăim în așteptarea acestor mari evenimente care vor schimba cursul istoriei. Asta o știm și o spunem cu realism. Trebuie să ne reconciliem cu această idee. Asta nu înseamnă că nu se poate lucra pentru pace. Dimpotrivă. Trebuie să facem aceasta în micile noastre contexte, cu aceia pe care îi iubim, cu aceia pe care îi cunoaștem, de orice religie și grup etnic. Acest lucru încă este posibil în Țara Sfântă. (material al agenției SIR, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
