Papa Francisc: Răbdarea lui Simeon
03.02.2021, Vatican (Catholica) - În sărbătoarea Prezentării Domnului la Templu, când este marcată și Ziua Mondială a Vieții Consacrate, Papa Francisc a celebrat Liturghia în Bazilica San Pietro, după-amiaza, vorbind amplu despre răbdarea lui Simeon. Sfântul Părinte a spus despre acesta că „toată viața a rămas în așteptare și a exercitat răbdarea inimii”. El „nu s-a lăsat uzat de scurgerea timpului”, și, cu toată vârsta înaintată, „flacăra inimii sale este încă aprinsă”. Dar oare de unde această răbdare, s-a întrebat Pontiful la predica din 2 februarie. „A primit-o de la rugăciune și de la viața poporului său, care în Domnul a recunoscut mereu pe ‘Dumnezeul plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și de adevăr’.”
De la răbdarea lui Simeon, Papa a invitat să privim la răbdarea noastră. A explicat apoi ce este răbdarea: „Desigur, nu este simpla tolerare a dificultăților sau o suportare fatalistă a adversităților. Răbdarea nu este semn de slăbiciune: este tăria sufletului care ne face capabili să „purtăm povara”, să suportăm: să suportăm povara problemelor personale și comunitare, ne face să primim diversitatea celuilalt, ne face să perseverăm în bine chiar și atunci când totul pare inutil, ne face să rămânem pe cale chiar și atunci când plictiseala și lenea ne asaltează.” Și s-a oprit, cu gândul la persoanele consacrate, la trei locuri în care răbdarea se concretizează.
„Primul este viața noastră personală”, a spus el. „Se poate întâmpla, în viața noastră de consacrați, ca speranța să se uzeze din cauza așteptărilor dezamăgite. Trebuie să avem răbdare cu noi înșine și să așteptăm încrezători timpurile și modurile lui Dumnezeu: El este fidel față de promisiunile Sale. Aceasta este piatra de temelie: El este fidel față de promisiunile Sale. A ne aminti de acest lucru ne permite să regândim parcursurile, să revigorăm visurile noastre, fără a ceda în fața tristeții interioare și a neîncrederii. Frați și surori, tristețea interioară în noi cei consacrați este un vierme, un vierme care ne mănâncă dinăuntru. Fugiți de tristețea interioară!”
Al doilea loc în care răbdarea se concretizează este viața comunitară. Pontiful a admis: „Relațiile umane, în special atunci când este vorba de a împărtăși un proiect de viață și o activitate apostolică, nu sunt mereu pașnice. Uneori se nasc conflicte și nu se poate cere o soluție imediată, nici nu trebuie judecată în grabă persoana sau situația: trebuie știut să se ia distanțele corecte, să se încerce să nu se piardă pacea, să se aștepte timpul mai bun pentru a se clarifica în caritate și în adevăr. Să nu ne lăsăm încurcați de furtuni. […] În comunitățile noastre este nevoie de această răbdare reciprocă: să suportăm, adică să purtăm pe umerii proprii viața fratelui sau a sorei, chiar și slăbiciunile sale și defectele sale. Toți.”
În fine, a vorbit și despre răbdarea față de lume, indicând spre exemplul dat de Simeon și Ana. A amintit de „maeștrii plângerilor”, cu „doctorat în plângeri”, subliniind că o astfel de atitudine închide. „Răbdarea ne ajută să ne privim pe noi înșine, comunitățile noastre și lumea cu milostivire”, a concluzionat. „Putem să ne întrebăm: Primim răbdarea Duhului în viața noastră? În comunitățile noastre, ne purtăm reciproc pe umeri și arătăm bucuria vieții fraterne? Și față de lume, ducem înainte slujirea noastră cu răbdare sau judecăm cu asprime? Sunt provocări pentru viața noastră consacrată: noi nu putem rămâne pe loc în nostalgia trecutului sau să ne limităm să repetăm lucrurile din totdeauna, nici în plângerile de fiecare zi. Avem nevoie de răbdarea curajoasă de a merge, de a explora căi noi, de a căuta ce anume ne sugerează Duhul Sfânt. Și aceasta se face cu umilință, cu simplitate, fără mare propagandă, fără mare publicitate.”
