Anna Carfora, Sergio Tanzarella: Creștinul între putere și mondenitate
10.02.2021, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea: Creștinul între putere și mondenitate. 15 boli indicate de Papa Francisc, scrisă de Anna Carfora, Sergio Tanzarella și tradusă în limba română de Gabriela Lungu. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 96 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. Redăm câteva fragmente din prezentarea semnată de Mons. Nunzio Galantino, fost secretar general CEI, Episcop emerit de Cassano all’Jonio.
Volumul acesta a luat naștere din nenumăratele experiențe de umanism negat stigmatizate în multe ocazii de către Papa Francisc. A făcut-o și cu ocazia Crăciunului din 2014, adresându-se superiorilor Curiei Papale. Discursul său nu a fost unul ocazional sau legat de o sărbătoare. Inițiativa autorilor apare deci cât se poate de oportună, căci ea le oferă cititorilor invitația de a reciti cuvintele Papei și de a le îmbogăți cu referirile la oameni (Rosmini, Fogazzaro, Milani) care au iubit fără rezerve Biserica.
Discursul Papei Francisc, deschis și exigent, ne privește pe toți de aproape, fiind vorba despre boli care sărăcesc întregul corp ecleziastic, și nu numai, și din cauza cărora mai ales prezența și mărturiile oamenilor Bisericii devin problematice, dacă nu chiar dăunătoare. Ceea ce papa a scos în evidență – narcisismul, activitatea excesivă, asprimea sufletească, funcționalismul, „alzheimerul spiritual” care duce la pierderea elanului plin de bucurie provocat de întâlnirea personală cu Isus și se concentrează doar pe prezent, vanitatea, servilismul lingușitor, interesat doar de a intra în grațiile puterii, pesimismul steril, acumularea de bunuri pentru a se simți mai siguri, căutarea consensului, devenită scopul vieții – sunt toate boli care distrug experiențele ecleziastice, împiedecând Biserica să se exprime asemenea unui trup viu, în mișcare și în transformare. În același timp, astfel de boli fac mai puțin credibilă în ochii lumii propunerea creștină.
Orice proiect de reformă, pentru a fi eficace, va trebui să includă o terapie care să acționeze în profunzime asupra comportamentului fiecărei persoane în parte, ca și asupra comunității. Aceasta este terapia indicată de Papa Francisc pentru a trata bolile ce sărăcesc trupul Bisericii și care pot face din aceasta un loc al negării umanismului, așa cum s-a întâmplat, din păcate, din istoria trecută până în prezent. Este vorba despre un drum a cărui traiectorie e indicată în cele cinci căi prezente deja în subiectul din Evangelii gaudium […]. Care sunt aceste căi? Nu sunt doar cuvinte, ci și căi de parcurs: a ieși, a anunța, a locui, a educa, a transfigura. Căi de considerat asemenea hârtiei de turnesol cu care să verificăm dacă și în ce fel Biserica adoptă stilul din Evangelii gaudium.
Prima cale este Ieșirea. A ieși înseamnă cu totul altceva decât a umbla fără țintă și fără nicio direcție. Ieșirea pe care o dorim îi cere Bisericii să aibă un bagaj ușor, care a eliminat greutatea unei căutări a puterii ce închide poarta spre împărtășire și reciprocitate. Evangelii gaudium nu ezită să lege reforma Bisericii de ieșirea misionară. […] „Biserica iese” înseamnă că se iese pentru a înțelege ce aer se respiră afară, pentru a înțelege ce se poate învăța de la ceea ce se află afară, un „afară” nu numai de evanghelizat, ci unul de care ești evanghelizat. Numai așa putem să observăm de aproape realitatea într-o postură care ne ajută să recunoaștem și să primim. Orice creștin va vedea care este calea. Toți suntem invitați să acceptăm această chemare: să ieșim din propria comunitate și să avem curajul de intra în toate periferiile care au nevoie de lumina evangheliei.
A doua cale este Anunțarea, care constituie bogăția istoriei noastre. Astăzi, anunțul nostru primește un ulterior impuls de la mărturia Papei Francisc. Iubirea și atenția cu care lumea îl înconjoară exprimă o mare nevoie de cuvinte și gesturi care să știe să îndrepte privirea și dorințele către Dumnezeu. În fond, perioada în care trăim ne pune la dispoziție noi ocazii tocmai pentru anunț, dar condiționându-le, într-un anumit sens, în ceea ce privește forma și stilul mărturisitor. Nu mai e timpul de a vorbi, ci de a sta în compania oamenilor. Trebuie să ne facem tovarăși de drum în stare de a exprima semnele unei umanități care își găsește acordul în fraternitate, dreptate, în respectul și în promovarea demnității fiecăruia.
A treia cale este aceea a Locuirii; ea se face simțită în prezența extinsă a Bisericii în teritoriu. Ne gândim, în acest sens, la realitățile răspândite în teritoriu. Ar fi suficient să luăm în considerare câte instituții, câte structuri ecologice, câte opere de asistență și educative au luat naștere din rodnicia comunităților creștine ca răspuns la necesități precise și, de aceea, deschise tuturor. Transformările sociale și culturale care au avut loc au reașezat aceste realități într-un teritoriu diferit de cel în care au luat naștere. Un teritoriu slăbit, eterogen, cu care s-a pierdut contactul. […] O Biserică săracă pentru săraci, o alegere cu valoare teologică și totodată antropologică, cu indicații precise de natură pragmatică. În fața schimbărilor la care asistăm, e necesară păstrarea prospețimii unei Biserici a oamenilor, care investește în formare și promovează angajarea socială, având în vedere o elevare umană tot mai urgentă.
A patra cale este Educarea. Ea pune în prim-plan relația, recuperarea rolului fundamental al conștiinței și al integrității construirii persoanei, necesitatea regândirii parcursului pedagogic. Este vorba despre priorități care nu pot fi evitate, și totuși deseori se face orice pentru a da la o parte formarea. Trebuie să ne întrebăm care e nivelul de formare pe care-l asigurăm oamenilor și generațiilor viitoare. Și mai ales: cât se promovează azi, motivându-le în rațiuni ultime și profunde, acțiunile solidare și continue în numele gratuității și al primirii cu brațele deschise? Nu putem înceta să ne educăm și să-i educăm pe alții spre legalitate și responsabilitate în vederea unei justiții mereu invocate, dar, mult prea des, prea puțin practicate.
Și apoi, ultima cale: Transfigurarea. Pentru a transfigura e nevoie să fim transfigurați. Ca Biserică, avem nevoie de a transfigura multe situații de necredință. E o condiție indispensabilă pentru a putea asuma o privire originală asupra realității, pentru a o putea citi în lumina unei noi spiritualități făcute din rugăciune și participare la viața tuturor. […] Lectura de text pe care profesorii Carfora și Tanzarella o fac, prin evocarea unor figuri precum cele ale lui Rosmini, Fogazzaro și don Milani, ne ajută să ne simțim protagoniști, și nu doar spectatori uneori indignați, ai unei reînnoiri pe care cu toții ne-o dorim și la care Papa Francisc ne invită încontinuu. A citi și reciti pagini care denunță contribuie la a ține vie urgența convertirii într-o Biserică, a noastră, semper reformanda.
