Cardinalul Filoni: Cu vizita Papei irakienii nu se vor mai simți la marginile geopoliticii
04.03.2021, Vatican (Catholica) - „Cu vizita Papei irakienii, și îndeosebi creștinii, nu se vor mai simți uitați” în dramele lor zilnice, „margine nesemnificativă a geopoliticii internaționale”. Și pentru aceasta este prețioasă călătoria Papei Francisc la Bagdad, considerată cea mai importantă și periculoasă (din cauza pandemiei și a terorismului) a pontificatului. Se va întinde de mâine, 5 martie 2021, până luni, 8 martie 2021 (cu excepția neprevăzutelor de ultimă oră). Cardinalul Fernando Filoni, mare maestru al Ordinului Ecvestru al Sfântului Mormânt din Ierusalim, cunoaște bine Irakul, unde a fost ambasador din 2001 până în 2006 – fără a părăsi țara bombardată de SUA – și apoi în misiune ca reprezentant al lui Bergoglio în timp ce califatul alunga creștinii din casele lor în câmpia Ninive, în 2014. Și mâine va fi în avionul papal, în suita Episcopului de Roma.
– Eminență, cât de importantă este călătoria Papei în Irak?
– Irakul este o țară cu doar o sută de ani de istorie; înainte era o provincie a imperiului otoman. Istoria sa centenară este tulburată; noi cunoaștem mai ales perioada regimului lui Saddam Hussein, cele trei mari războaie (cu Iranul 1980-1988, Kuwait 1990 și cel mai recent din 2003); dar foarte crunte și profunde au fost și luptele interne cu kurzii în nord și șiiții în sud. Irakul este o țară care caută o cale politică de relații non-conflictuale fie cu vecinii, fie în interior. Totuși, ani de violențe nu se rezolva în scurt timp și reaparițiile sunt continue. Și totuși, este o țară potențial bogată, deși sărăcită de războaie, de corupție, de incapacitatea de a da răspunsuri politice la unirea multiplelor etnii, culturi și religii care locuiesc acolo. Călătoria este importantă pentru că readuce atenția internațională asupra acestei țări și încurajează dorința de a ajunge la conviețuirea pașnică și la dezvoltarea economică dorită. Există deja pași, însă toți au datoria de a contribui la aceasta. Irakul este legătura dintre Orientul apropiat și Asia centro-orientală.
– De ce Irakul nu este o țară oarecare?
– Nici o țară nu este „una oarecare”. În experiența mea diplomatică trebuie să spun că toate țările au o dimensiune unică și nu comună. Irakul este astfel nu numai datorită istoriei sale, ci și datorită unei culturi lungi de peste cinci milenii; ei îi datorează și Occidentul aspecte pe care se întemeiază conviețuirea și progresul civil: mă gândesc de exemplu la Codul lui Hammurabi, care, fiind cod scris, stabilește potențialitatea unei legi egale pentru toți. Acest lucru este la baza oricărei civilizații, inclusiv cele mai familiare nouă (greco-romană și următoarele). Irakul este o țară care ne interesează și ne privește.
– Care este rolul geopolitic al Irakului? Și cum este situația politică în țară?
– Democratic este o țară tânără. Multiplele sale răni sunt încă vii și profunde; echilibrele pașnice și stabile încă nu au intrat profund în viața civilă; este nevoie de noi generații bine formate care să se gândească la o patrie diferită, în afara certurilor etnice și a contrastelor religioase, în special între sunniți și șiiți; celelalte minorități mici nu au dificultăți la conviețuire. Irakul este țara în care s-a născut „Partidul” (Shia) care făcea referință, cu Alí și Hussein, la familia lui Mahomed, în opoziție față de califat. Moartea lor violentă apasă și astăzi; este necesar să se înceapă un dialog care să ducă și la o reconsiderare a raporturilor între sunniți și șiiți. În afară de aceasta, există marea minoritate kurdă, care ocupă nord-estul țării, care cere integritatea regională și respectarea autonomiilor ample.
– Ați împărtășit cu poporul irakian, îndeosebi cu creștinii, viața, dramele și speranțele din ultimii douăzeci de ani: de ce anume are mai mare nevoie?
– Problema minorităților este un capitol din cadrul marii lumi civile și religioase irakiene. Este vorba de mici minorități. cele mai consistente sunt cele creștine și a. cele mai consistente sunt cele creștine și a yazidilor; însă există după aceea mandeii, shebak, kakai, turkmenii. Prezența creștinilor este la fel de articulată: pentru catolici avem caldeenii (majoritate de 70%), sirienii, armenii, latinii și câteva familii de rit grec; pentru necatolici avem asirienii, siro-ortodocșii, armenii și câteva familii de rit copt, grec și grupuri protestante. Toate minoritățile au nevoie să trăiască în pace și să vadă respectate propriile drepturi native. Ele nu provin din exterior, ci sunt originare, chiar anterioare venirii islamului (secolul al VII-lea). Pacea și recunoașterea drepturilor – și nu prin toleranță – vor evita migrațiile și sărăcirea culturală și socială a țării.
– Cum este situația prezenței creștine în Irak?
– Așa cum am spus, prezența creștină este bogată și variată. Ea dăinuie de la originile creștinismului și îndeosebi, conform unei tradiții antice, de la predica apostolului Toma și de la cea a discipolilor Addai (în Mesopotamia superioară) și Mari (la Ctesifonte, Mesopotamia inferioară); dincolo de Eufrat, asemenea tradiției siriace, s-a dezvoltat Biserica din Orient (adică la Orient de Eufrat) care a avut o istorie glorioasă, independentă de Constantinopol și de Roma, și s-a extins cu peste două sute de sedii episcopale până în China antică. Astăzi, după două milenii de istorie, aici rămâne un rest; mulți creștini au emigrat începând de la crearea Irakului și datorită războaielor și gherilelor reiterate. Ei s-au răspândit în Europa, America și Australia. Nu există statistici care să poată confirma date, care se consideră fluctuante între patru sute și două sute de mii. Creștinătatea din aceste ținuturi are o rădăcină culturală de mare frumusețe și vitalitate. Noi ar trebui să o cunoaștem și să o iubim („La Chiesa in Iraq” [Biserica din Irak], LEV, 2015).
– Ce vă amintiți din cei cinci ani de serviciu ca reprezentant diplomatic al Scaunului Apostolic în Irak și din misiunea Dvs în Irak în 2014?
– În Irak am petrecut cinci ani ca Nunțiu Apostolic (2001-2006): îmi amintesc fiecare lucru din viața politică și socială a țării; îmi amintesc de multele persoane cu care am trăit și am conviețuit momente frumoase și teribile; de comunitățile sale creștine extraordinar de vii, de locurile de caritate și de credință, de locurile de cultură memorabilă (Babilonia, Ashur, Ninive, Ctesifonte), de tradiție biblică (mormintele lui Ezechiel profetul, al lui Iona, al lui Naum, sinagogile antice), de nenumăratele situri arheologice paleocreștine, dar mai ales de oamenii săi cordiali și ospitalieri. În 2014, în nord-vest, cu venirea teroriștilor din Isis, totul era schimbat: Mosul era semi-distrus, populația înfricoșată, creștinii fugiți, yazidi uciși, reduși la sclavie și raminghi; dezorientarea era generală, dar și primirea a fost generoasă din partea populației, a autorităților din Erbil și a satelor din Kurdistanul de nord. Momentele cele mai puternice au fost cele ale rugăciunii cu participarea tuturor. Despre irakieni păstrez amintirea unui popor cu caracter puternic, capabilă să își revină după vicisitudini atât de dure și deosebit de ospitalier; când am ajuns pentru prima dată la Bagdad, înainte de a ajunge în oraș, un grup de credincioși și de călugări a venit ca să mă întâlnească și să mă salute pe drum (atunci nu erau zboruri, interzise de sancțiunile ONU), era o după-amiază foarte caldă de mai, oferindu-mi iaurt tradițional și curmale. Mi-a amintit primirea biblică a lui Abraham făcută vizitatorilor săi.
– Care este noutatea pe care o va putea duce Papa Francisc?
– Aspectul cel mai semnificativ constă în faptul că pentru irakieni, și pentru creștini în mod deosebit, ei nu au fost uitați; nu reprezintă o margine nesemnificativă a geopoliticii internaționale (ca atunci când au fost astfel datorită celei mai recente strategii militare a marilor puteri) sau a vieții Bisericii. Ei sunt în centru. Ei sunt frați și parte, cu titlu deplin, a vieții fie internaționale, fie economice, fie religioase. Oamenii irakieni, la oricare grup etnic sau religios ar aparține, trebuie să asume și ei însă o viziune inclusivă și să se deschidă la un vis nou; este necesar să meargă dincolo de actualul capitol al istoriei lor. Noi ar trebui să îi susținem.
– Cât va conta Documentul despre Fraternitatea umană semnat la Abu Dhabi?
– Contează, contează. Însă trebuie să se maturizeze. Trebuie să fie bine înțeles. Este un punct de plecare care poate contribui la construirea unei țări unde multiplicitatea prezențelor o va îmbogăți.
– Cât de relevantă va fi întâlnirea Papei cu marele ayatollah Ali al Sistani?
– Este o întâlnire care deschide, sau mai bine zis, consolidează o relație între creștini și șiiți în Irak. Până acum Al Sistani a fost interlocutor atent și reciproc respectuos al patriarhilor caldeeni de Bagdad. Îmi amintesc bine fie acelea cu Patriarhul Emmanuel Delly, fie acelea cu actualul patriarh Louis Sako. În lumea șiită irakiană marele ayatollah este cea mai înaltă autoritate religioasă și cuvântul său este ținut mereu în mare considerație și la nivel politic. Este considerat un om cu profundă spiritualitate islamică și om de dialog care a vorbit în apărarea drepturilor tuturor. Îmi place să mă gândesc la această întâlnire între doi lideri spirituali importanți ca la o ușă care se deschide, bună pentru astăzi și pentru mâine. Viitorul va spune mai bine aceasta, însă premisa este cu siguranță foarte interesantă. (material Vatican Insider, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
