Cardinalul Grech: Sinodul se transformă pentru a da spațiu poporului lui Dumnezeu
25.05.2021, Vatican (Catholica) - Sinodul se transformă pentru a da spațiu poporului lui Dumnezeu și astfel toți pot să își facă auzit glasul. Aceasta este semnificația noutăților introduse în procesul sinodal. Cardinalul Mario Grech, secretar general al Sinodului Episcopilor, le ilustrează în acest interviu dat lui Andrea Tornielli pentru presa din Vatican.
– De ce a fost amânat Sinodul?
– Adunarea generală ordinară a Sinodului Episcopilor ca atare va fi celebrată în octombrie 2023. Pe de o parte era situația dramatică a pandemiei, care recomanda răbdare pentru un eveniment eclezial care cere oricum prezența Episcopilor la Roma în fața sa de celebrare. Pe de altă parte, se impunea exigența de a aplica în timpuri ample normativa prevăzută de constituția apostolică Episcopalis communio. Papa Francisc a publicat acest document important la 15 septembrie 2018, transformând Sinodul din eveniment în proces. Mai înainte Sinodul era, în întregime, un eveniment eclezial care se deschidea și se închidea într-un timp determinat – în general trei-patru săptămâni – și în care erau angajați Episcopii membri ai adunării. Acea formă de celebrare răspundea configurației date Sinodului de Papa Paul al VI-lea în 1965. În motu proprio Apostolica sollicitudo, din 15 septembrie 1965, Papa instituia un organism de Episcopi „supus direct și nemijlocit autorității Pontifului Roman”, care să participe – așa cum spune titlul documentului – la funcția petrină de „grijă față de toată Biserica”. Scopul Sinodului era acela de „a favoriza o strânsă unire și colaborare între Suveranul Pontif și Episcopii din toată lumea”; de „a procura o informare directă și exactă cu privire la problemele și situațiile care se referă la viața internă a Bisericii și la acțiunea pe care ea trebuie să o întreprindă în lumea actuală”; de „a face mai ușor acordul opiniilor cel puțin cu privire la punctele esențiale ale doctrinei și cu privire la modul de a acționa în viața Bisericii”.
– Ce anume ne învață o jumătate de secol de istorie a Sinoadelor?
– Istoria Sinodului ilustrează cât bine au adus Bisericii aceste adunări, dar și cât de formate erau timpurile pentru o participare mai largă a poporului lui Dumnezeu la un proces decizional care se referă la toată Biserică și la toți din Biserică. Primul semnal a fost mic, dar semnificativ: chestionarul trimis tuturor cu ocazia primei adunări sinodale despre familie, în 2014. În loc de a trimite Episcopilor Lineamenta pregătite de experți, solicitând răspunsuri care aveau să permită Secretariatului Sinodului să elaboreze Instrumentum laboris de discutat în adunare, Papa cerea să se pună în aplicare o ascultare mai amplă a tuturor realităților ecleziale. Discursul din 17 octombrie 2015, la a 50-a aniversare a instituirii Sinodului, a deschis total scenariul despre „Biserica în mod constitutiv sinodală”. Una din frazele cele mai citate de Papa Francisc este luată din acel discurs: „Tocmai drumul sinodalității este drumul pe care Domnul îl așteaptă de la Biserica din al treilea mileniu” și descria Biserica sinodală ca „Biserică a ascultării”, în care fiecare are de învățat de la celălalt: poporul lui Dumnezeu, colegiul episcopal, Episcopul de Roma. Aici este schițat de fapt procesul sinodal, în care „Sinodul Episcopilor este punctul de convergență al acestui dinamism de ascultare făcut la toate nivelurile Bisericii”: în Bisericile particulare, ascultând poporul lui Dumnezeu; la nivelurile intermediare ale sinodalității, mai ales în Conferințele Episcopale, unde Episcopii exercită funcția lor de discernământ; în sfârșit, la nivelul Bisericii Universale, în adunarea Sinodului Episcopilor. Episcopalis communio nu face altceva decât să stabilească acestei idei.
– În sinteză, care sunt toate noutățile introduse de acest document?
– Prima și cea mai mare noutate este transformarea Sinodului din eveniment în proces. Am subliniat deja aceasta: în timp ce înainte Sinodul se epuiza în celebrarea adunării, acum fiecare adunare a Sinodului se dezvoltă după faze succesive, pe care constituția le numește „fază pregătitoare, fază de celebrare, fază de aplicare”. Prima fază are ca scop consultarea poporului lui Dumnezeu în Bisericile particulare. În discursul de la a 50-a aniversare Papa insistă mult asupra ascultării lui sensus fidei al poporului lui Dumnezeu. Se poate spune că aceasta este una din temele cele mai puternice ale pontificatului actual: mulți interpreți subliniază pe bună dreptate tema Bisericii ca popor al lui Dumnezeu; însă ceea ce caracterizează mai mult acest popor pentru Papa este sensus fidei, care îl face infailibil in credendo. Este vorba de o realitate tradițională în doctrină, care străbate toată viața Bisericii: „Totalitatea credincioșilor nu poate greși în credință”, în virtutea luminii care provine de la Duhul Sfânt dăruit la Botez. Conciliul Vatican II spune că poporul lui Dumnezeu participă la funcția profetică a lui Cristos. Pentru aceasta trebuie ascultat, iar pentru a-l asculta trebuie mers acolo unde trăiește, în Bisericile particulare. Principiul care reglementează această consultare a poporului lui Dumnezeu este vechiul principiu că „trebuie discutat de toți ceea ce interesează pe toți”. Nu este vorba de democrație, de populism, de ceva de acest gen; Biserica este popor al lui Dumnezeu, iar acest popor, în virtutea Botezului, este subiect activ al vieții și misiunii Bisericii.
– De ce este importantă această primă fază pregătitoare?
– Faptul că această fază este numită pregătitoare ar putea să înșele pe cineva, ca și cum nu ar face parte din procesul sinodal; în realitate, fără această consultare nu ar exista proces sinodal, pentru că discernământul păstorilor, care constituie a doua fază, se face după ceea ce a reieșit din ascultarea poporului lui Dumnezeu. Este vorba despre două acte strâns corelate, aș spune complementare: problemele pe care păstorii sunt chemați să le discearnă sunt cele reieșite din consultare, nu altele. Instrumentum laboris se elaborează pe baza acestor două acte, care fac referință la doi subiecți: poporul lui Dumnezeu și păstorii lor. Discernământul păstorilor își are punctul culminant în adunarea sinodală, care adună discernământul tuturor Conferințelor Episcopale, naționale și continentale, și al Consiliului Patriarhilor Bisericilor orientale. Un act coral care implică în procesul sinodal tot episcopatul catolic. Cum să nu se spere roade mari de la un drum sinodal așa de amplu și participativ? Și cum să nu se spere că indicațiile reieșite din Sinod să devină, prin a treia fază, cea a aplicării, vector de reînnoire și de reformă a Bisericii?
– Care a fost motivul care l-a determinat pe Papa și Secretariatul Sinodului să întreprindă această nouă cale?
– Procesul sinodal nu a fost gândit la masa verde; a rezultat din însuși drumul Bisericii în toată perioada post-conciliară. La început totul era circumscris la o adunare de Episcopi. Însă Papa Paul al VI-lea a clarificat că Sinodul, ca orice organism eclezial, este perfectibil. Era un început. Fără acel început, probabil nu am fi aici ca să vorbim despre sinodalitate și despre Biserică sinodală în mod constitutiv. Tema sinodalității a slăbit în practica eclezială și în reflecția ecleziologică din al doilea mileniu în Biserica catolică. Era o practică tipică a Bisericii din primul mileniu, continuată în Biserica ortodoxă. Noutatea în Biserica Catolică este că sinodalitatea reapare ca o încoronare a unui lung proces de dezvoltare doctrinală, care duce la clarificarea primatului petrin la Conciliul Vatican I, a colegialității episcopale la Conciliul Vatican II și astăzi, prin receptarea progresivă a ecleziologiei conciliare, mai ales a capitolului al II-lea din Lumen gentium despre poporul lui Dumnezeu, sinodalitatea ca modalitate de participare a tuturor la drumul Bisericii. Este vorba de o mare perspectivă, care unește tradiția Bisericii din Orient și din Occident, încredințând Bisericii sinodale acel principiu de unitate care lipsea chiar și Bisericii Sfinților Părinți, când funcția de unitate era desfășurată chiar de împărat! Așadar, de la acest drum sinodal se pot aștepta cu încredere și mari roade pe planul ecumenic. Papa a spus aceasta în discursul de la a 50-a aniversare a instituirii Sinodului: sinodalitatea ca dimensiune constitutivă a Bisericii oferă și un cadru adecvat pentru a înțelege slujirea ierarhică, mai ales slujirea petrină, cu Papa care – sunt cuvinte ale Papei Francisc – „nu se află singur deasupra Bisericii; ci înăuntrul ei ca botezat între botezați și înăuntrul colegiului episcopal ca Episcop între Episcopi, chemat în același timp – ca succesor al lui Petru – să conducă Biserica de Roma care prezidează în iubire toate Bisericile”. Procesul sinodal este foaia de indigo a acestei viziuni despre Biserică într-adevăr înalte.
– Ce roade putem aștepta de la această nouă modalitate de a celebra Sinodul?
– Următoarea adunare sinodală se concentrează asupra sinodalității. În fond, roadele care se pot spera sunt deja indicate implicit în titlul indicat de Papa pentru adunare: „Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare și misiune”. Timp îndelungat s-a vorbit despre comuniune ca element constitutiv al Bisericii. Astăzi apare clar că această comuniune, ori este sinodală ori nu este comuniune. Pare un slogan, dar sensul său este precis: sinodalitatea este forma comuniunii Bisericii – popor al lui Dumnezeu. În drumul împreună al poporului lui Dumnezeu cu păstorii săi, în procesul sinodal în care toți participă, fiecare după propria funcție – popor al lui Dumnezeu, colegiu al Episcopilor, Episcop de Roma – se determină o reciprocitate a subiecților și a funcțiilor care mișcă Biserică în drumul său sub conducerea Duhului. Nu trebuie să ne ascundem că probabil în trecut s-a insistat mult pe communio hierarchica: ideea că unitatea Bisericii se putea face numai întărind autoritatea păstorilor. În anumite aspecte acea trecere a fost și necesară, atunci când, după Conciliu, au apărut diferite forme de disensiune. Însă aceea nu poate să fie modalitatea obișnuită de a trăi comuniune eclezială, care cere circularitate, reciprocitate, drum împreună respectând funcțiile respective în poporul lui Dumnezeu. Așadar, comuniunea nu poate decât să se traducă în participarea tuturor la viața Bisericii, fiecare după condiția și funcția sa specifică. Procesul sinodal arată bine toate acestea.
– De mai multe ori Papa Francisc a subliniat importanța poporului lui Dumnezeu și necesitatea de a da mai mult spațiu femeilor în Biserică, și în același timp a denunțat riscul clericalismului. Cum răspunde documentul despre procesul sinodal la aceste solicitări? Lucrați pentru a introduce alte noutăți care să permită o participare mai deplină a poporului lui Dumnezeu în toate componentele sale?
– În procesul sinodal este implicat tot poporul lui Dumnezeu. Importanța acordată poporului lui Dumnezeu este evidentă în consultare, care este actul fundamental al Sinodului. Repet: consultarea este deja parte a procesului sinodal, constituie primul și indispensabilul său act. Discernământul depinde de această consultare. Cine ar spune că nu este relevantă, că în fond este vorba numai de un act pregătitor, probabil că nu înțelege bine importanța lui sensus fidei al poporului lui Dumnezeu. Așa cum am spus deja, în Biserica antică aceasta era unica instanță de infailibilitate recunoscută în Biserică: „Totalitatea credincioșilor nu poate greși în credință”. Aici toți au locul lor și posibilitatea de a se exprima. Voința Secretariatului General este de a permite ca toți să își poată face auzit glasul; ca ascultarea să fie adevărata „convertire pastorală” a Bisericii. Să binevoiască Dumnezeu ca unul din roadele Sinodului să fie ca toți să înțelegem că un proces decizional în Biserică începe mereu de la ascultare, pentru că numai așa putem înțelege cum și unde vrea Duhul să conducă Biserica.
– Care va fi rolul Episcopilor?
– Nu trebuie uitat că momentul discernământului este încredințat mai ales Episcopilor reuniți în adunare. Cineva va spune că acesta este clericalism, că este voință de a menține Biserica pe poziții de putere. Însă nu trebuie uitate cel puțin două lucruri. Primul, reafirmat încontinuu de Papa: că o adunare sinodală nu este un parlament. A-l face să funcționeze cu sisteme de reprezentare sau de cotă riscă să învie un soi de conciliarism, deja pe larg îngropat. Al doilea: Conciliul spune că Episcopii sunt „principiu și fundament de unitate în Bisericile lor particulare”. Așadar le revine Episcopilor o funcție de discernământ, care le aparține datorită slujirii pe care o desfășoară în favoarea Bisericii. După părerea mea, forța procesului se află în reciprocitatea dintre consultare și discernământ. Aici se află principiul rodnic care poate duce la dezvoltări ulterioare ale sinodalității, ale Bisericii sinodale și ale Sinodului Episcopilor. Însă acest lucru nu îl putem ști astăzi: cu cât se merge, cu atât se învață mergând. Sunt convins că experiența următorului Sinod ne va spune mult despre sinodalitate și despre modul de a o realiza. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
