Papa Francisc: Perseverența în iubire
09.06.2021, Vatican (Catholica) - Papa Francisc a ajuns la penultima cateheză din lunga serie de cateheze susținută la audiențele generale de miercuri pe tema rugăciunii. Și a pomenit încă o dată cartea „Pelerinul rus”, eroul confruntându-se cu întrebarea: cum poți să te rogi neîncetat? „De la această întrebare începe căutarea sa, care îl va conduce la descoperirea a ceea ce este numită rugăciunea inimii. Ea constă în a repeta cu credință: ‘Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine păcătosul!’ O rugăciune simplă, dar foarte frumoasă. O rugăciune care, puțin câte puțin, se adaptează la ritmul respirației și se extinde la toată ziua. De fapt, respirația nu încetează niciodată, nici măcar în timp ce dormim; și rugăciunea este respirația vieții.”
Sfântul Părinte a apelat la Catehismul Bisericii Catolice pentru a vorbi despre rugăciunea continuă. „Afirmă călugărul Evagrie Ponticul: ‘Nu ni s-a poruncit să muncim, să veghem și să postim fără încetare – nu, nu asta ni s-a cerut -, în vreme ce a ne ruga neîncetat este lege pentru noi’ (CBC 2742). Inima în rugăciune. Așadar, există o ardoare în viața creștină, care nu trebuie să dispară niciodată. Este cam ca acel foc sacru care se păstra în templele antice, care ardea fără încetare și pe care preoții aveau misiunea de a-l ține alimentat. Iată: trebuie să există un foc sacru și în noi, care să ardă încontinuu și pe care nimic să nu-l poată stinge. Și nu este ușor, dar așa trebuie să fie.” Pontiful a continuat cu un alt citat din CBC, din Sf. Ioan Gură de Aur, subliniind că rugăciunea trebuie să fie parte a vieții de zi cu zi: rugăciunea „nu este în contrast cu activitatea zilnică, nu intră în contradicție cu multele mici obligații și întâlniri, dimpotrivă este locul în care fiecare acțiune își regăsește sensul său, motivația sa, pacea sa”.
A admis că practicarea rugăciunii poate fi dificilă în familie. „Un tată și o mamă, cuprinși de mii de treburi, pot simți nostalgia după o perioadă a vieții lor în care era ușor să găsească timpi ritmați și spații de rugăciune. După aceea, copiii, munca, treburile vieții familiale, părinții care devin bătrâni… Apare impresia că nu reușești niciodată să ajungi la capăt.” Papa a ținut să sublinieze că munca nu trebuie blamată, ea fiind ținută la mare cinste de călugărie. „Munca ne ajută să rămânem în contact cu realitatea. Mâinile întinse ale călugărului poartă bătăturile celui care mânuiește lopata și sapa. […] În ființa umană totul este ‘binar’: trupul nostru este simetric, avem două brațe, doi ochi, două mâini… Tot așa și munca și rugăciunea sunt complementare. Rugăciunea – care este ‘respirație’ a toate – rămâne ca fundal vital al muncii, chiar și în momentele în care nu este explicată. Este inuman să fim atât de absorbiți de muncă încât să nu mai găsim timpul pentru rugăciune.”
La final, Sfântul Părinte a atras atenția că rugăciunea nu trebuie să înstrăineze de viață. „O rugăciune care ne înstrăinează de concretețea vieții devine spiritualism, sau, mai rău, ritualism”, a spus el. A dat exemplul lui Isus care pe muntele Tabol i-a făcut martori ai gloriei sale, după care „nu a dorit să prelungească acel moment de extaz, ci a coborât cu ei de pe munte și a reluat drumul zilnic.”
