Interviul Papei Francisc pentru Radio Cope (p.I)
02.09.2021, Vatican (Catholica) - Publicăm, în cele ce urmează, în traducere, prima parte a textului interviului pe care Papa Francisc i l-a acordat, la sfârșitul săptămânii trecute, lui Carlos Herrera, de la Radio Cope. Colocviul a fost transmis miercuri dimineață, 1 septembrie, pe canalele radioemițătorului spaniol.
– Sfinte Părinte, în primul rând trebuie să vă întreb cum vă simțiți?
– Sunt încă viu (râde).
– Recenta operație a dumneavoastră, care a fost o intervenție importantă, ne-a lăsat cu o oarecare îngrijorare…
– Ei, da, sunt lucrurile astea care apar de la diverticuli… nu știu prea bine… se deformează acolo, se necrozează… dar, mulțumesc lui Dumnezeu, s-a intervenit la timp, iar acum sunt aici.
– Am auzit și că a fost un infirmier cel care v-a avertizat primul, care v-a alertat.
– Mi-a salvat viața! Mi-a spus: „Trebuie să vă operați”. Erau opinii diferite. „Nu, e de ajuns un antibiotic…”, dar el mi-a explicat totul foarte bine. Este un infirmier de la serviciul nostru sanitar, de la spitalul Vaticanului. E de treizeci de ani aici, este un om cu foarte multă experiență. Este a doua oară în viața mea când un infirmier îmi salvează viața.
– Când a fost prima oară?
– Prima oară a fost în ’57, când credeam că este vorba de o gripă, o epidemie de gripă dintre acelea care circulă în seminarul teologic, și mă trata un infirmier al seminarului cu aspirină. Pentru alții mergea bine, dar cu mine nu mergea bine și m-au dus la spital, și mi-au scos apă dintr-un plămân. Medicul spuse, nu-mi mai amintesc cât, să zicem că un milion de unități de penicilină și multă streptomicină – erau singurele antibiotice la vremea aceea -, iar când a ieșit, infirmiera mi-a spus: „de două ori pe atât”.
– Și acest lucru v-a salvat?
– Da, pentru că altfel…
– Unul dintre… nu voi spune că dintre secretele cel mai bine păstrate în Vatican, dar una dintre chestiunile care în mod tradițional interesează mai mult este sănătatea Papei.
– Da, evident.
– Nu a fost nimic neașteptat, era totul programat…
– Era totul programat și a fost anunțat… După Angelus m-am dus direct, era circa ora 13, și s-a anunțat la 15.30, când făceam deja primele investigații.
– Dumneavoastră, Sanctitate, ați spus că „iarba rea nu moare niciodată”…
– Așa este, așa este, și e valabil și pentru mine, e valabil pentru toți.
– Mass-media [sic] v-a interzis ceva anume, există vreun ultimatum? Este ceva anume, Sanctitate, ce nu puteți faceți și nu sunteți dispus să faceți?
– Nu înțeleg.
– Ceva ce medicii v-au interzis să faceți?
– A, medicii! Mă scuzați, înțelesesem „mass-media”.
– (râsete) Știți, și mass-media are tentații. Dar în acest caz e vorba de medici.
– Acum pot să mănânc orice, lucru pe care înainte, având diverticuli, nu îl puteam face. Pot mânca orice. Am în continuare de luat medicamente post-operatorii, deoarece creierul trebuie să înregistreze că are 33 de centimetri de intestin mai puțin. Și creierul este cel care gestionează totul, creierul gestionează corpul nostru și are nevoie de timp ca să înregistreze. Dar viața decurge normal, duc o viață cu totul normală.
– Mâncați ce doriți…
– Ce doresc.
– Mergeți, faceți efort…
– Astăzi am avut toată dimineața audiențe, toată dimineața.
– Acum veți face o călătorie în Slovacia și în Ungaria. Din câte știu eu, este a 34-a călătorie a Pontificatului dumneavoastră.
– Nu îmi amintesc bine numărul, dar cam așa ar trebui să fie.
– Programul va fi intens, ca întotdeauna? Eu cred, Sanctitate, că Papii sunt puși să facă o adevărată gimcana [cursă – n. trad.]. M-am întrebat mereu de ce Papii nu merg două zile mai mult și să împartă munca cu două zile în plus, pentru că din 24 de ore circa, 18 sunt ocupați. Ar trebui să vă drămuiți mai mult puterile după operație, sau nu?
– Poate că în această primă călătorie, puțin mai mult, pentru că trebuie să te întremezi complet, nu? Dar, în final, va fi la fel ca și celelalte călătorii, veți vedea (râde).
– Sanctitate, vă temeți că unul dintre lucrurile cele mai insistente prin care mass-media, îndeosebi cea italiană, vă caracterizează este că atunci când se pune la îndoială sănătatea Papei mulți cred sau insistă pe vechea chestiune a renunțării, plec acasă, nu mai pot…? Este mereu o constantă, cred, în viața dumneavoastră ca papă, nu-i așa?
– Da, mi s-a spus că săptămâna trecută era la modă acest lucru. Eva (Fernández) mi-a spus, ba chiar mi-a spus cu o expresie argentiniană foarte frumoasă, iar eu i-am răspuns că nu știam pentru că nu citesc decât un singur ziar aici dimineața, ziarul Romei. Îl citesc pentru că îmi place modul de a scrie titlurile, îl citesc rapid și gata, nu intru în detalii. Nu mă uit la televizor. Da, primesc revista presei zilnic, dar am aflat apoi, câteva zile mai târziu, că se spunea că renunț. Când un Papă este bolnav, se ridică un vânt sau un uragan de conclav (râsete).
– Cum a fost lockdown-ul Papei? Perioada în care am fost închiși în casă. Ce a făcut Papa în timpul lockdown-ului?
– Înainte de toate, să mă suport pe mine însumi, nu? Lucru deloc ușor. Este o știință pe care încă o învăț. Este greu să te suporți pe tine însuți.
– V-ați obișnuit, o faceți de atâția ani…
– Da, dar este greu. Unul, uneori, este meticulos cu sine însuși, și vrea ca lucrurile să decurgă în mod automat. Mai apoi am început să reiau lucrurile puțin câte puțin, iar astăzi duc o viață normală. Azi dimineață, o dimineață întreagă de audiențe; astăzi este a doua audiență după-amiază (am început la 15.30) și merg înainte.
– Chiar dacă destinația următoarei dumneavoastră călătorii este Slovacia, mulți așteaptă întâlnirea dumneavoastră cu primul ministru al Ungariei, Viktor Orbán, din al cărui program de guvernare nu agreați unele puncte, mai ales cele referitoare la închiderea frontierelor. Ce v-ar plăcea să îi spuneți, dacă ați avea posibilitatea de a-l întâlni singur?
– Nu știu dacă mă voi întâlni cu el. Știu că unele autorități vor veni să mă salute. Nu voi merge în centrul Budapestei, ci în locul unde va fi Congresul [Euharistic], și acolo este un salon unde mă voi întâlni cu Episcopii și voi primi autoritățile care vor veni. Nu știu cine va veni. Pe președinte îl cunosc, pentru că era la Liturghia din Transilvania, acea parte a României unde se vorbește ungurește, o Liturghie foarte frumoasă în maghiară, și a venit cu un ministru. Cred că nu era Orbán… pentru că la sfârșitul Liturghiei se fac saluturi formale… nu știu cine va veni…
Și unul dintre lucrurile la care țin este să nu merg cu un scenariu: când sunt în fața unei persoane, o privesc în ochi și las ca lucrurile să decurgă de la sine. Nu mă gândesc ce îi voi spune dacă o voi întâlni, sunt presupuneri care nu mă ajută. Îmi plac lucrurile concrete: presupunerile te încurcă, îți fac rău.
– Urmăriți îndeaproape noua hartă politică, Sanctitate, cea care abordează Afghanistanul. Țara a fost abandonată sorții după mai mulți ani de ocupație militară. Vaticanul poate trage sfori diplomatice pentru a face așa încât să nu fie represalii împotriva populației, și pentru multe alte lucruri?
– Da. Și, într-adevăr, sunt sigur că Secretariatul de Stat face deja acest lucru, pentru că nivelul diplomatic al Secretariatului de Stat și al colaboratorilor săi este foarte ridicat, inclusiv cel al Departamentului Relațiilor cu Statele. Cardinalul Parolin este cu adevărat cel mai bun diplomat pe care l-am cunoscut. Diplomat care contribuie, nu din aceea care sustrag, care caută mereu, un om al acordurilor. Sunt sigur că ajută sau cel puțin că s-a oferit să o facă. Este o situație dificilă. Ca păstor, cred că trebuie să îi îndemn pe creștini la o rugăciune specială în acest moment. Este adevărat că trăim într-o lume a războaielor (mă gândesc la Yemen, de exemplu). Dar acesta este ceva mult mai special, are o altă semnificație. Și voi căuta să cer ceea ce cere mereu Biserica în momentele de mai mare dificultate și de criză: mai multă rugăciune și post. Rugăciunea, pocăință și postul, care este ceea ce se cere în momentele de criză. Și, legat de cei douăzeci de ani de ocupație și de faptul că apoi se abandonează, mi-am amintit alte fapte istorice, dar m-a impresionat ceva ce a spus cancelarul Merkel – care este una dintre marile personalități ale politicii mondiale – la Moscova, pe 20 [august]. Traduc, sper ca traducerea să fie corectă: „Trebuie să se pună capăt politicii iresponsabile de a interveni din afară și de a construi în alte țări democrația, ignorând tradițiile popoarelor”. Lapidară. Cred că acest lucru spune mult, fiecare să îl interpreteze. Dar ceea ce a spus această femeie mi s-a părut înțelept.
– Faptul că Occidentul renunță, în mod fundamental, la coaliția condusă de Statele Unite și de însăși Uniunea Europeană… dumneavoastră, Sfinte Părinte, încurajați acest lucru sau credeți că este drumul bun? Trebuie abandonați sorții?
– Sunt trei lucruri diferite. Renunțarea este licită. Ecoul pe care îl provoacă în mine este altceva. Și al treilea, dumneavoastră ați spus: „abandonați sorții”; eu aș spune modul în care se renunță, modul în care se negociază o ieșire, nu e așa? Din ce se vede, aici nu au fost luate în considerare – așa se pare, nu vreau să judec – toate eventualitățile. Nu știu dacă va fi o revizuire sau nu, dar în mod sigur a fost multă înșelăciune, probabil, din partea noilor autorități. Zic înșelăciune sau multă naivitate, nu înțeleg. Dar eu aici m-aș uita la modalitate. Și cred că este ceea ce subliniază doamna Merkel.
– Îmi imaginez că Papa își poate permite dezamăgiri, ca orice creștin. Care a fost cea mai mare deziluzie pe care ați avut-o ca Sfânt Părinte?
– Am avut câteva. Am avut diferite deziluzii în viață, iar acest lucru este un bine, pentru că deziluziile te fac să aterizezi de urgență. Există aterizări de urgență în viață. Iar problema este să te ridici. Există un cântec alpin care mie îmi spune multe: „În arta de a urca, important nu este să nu cazi, ci să nu rămâi căzut”… și, în fața unei deziluzii, ai două căi: ori rămâi acolo, spunând că nu e bine – cum spune tangoul: „Hai că merge bine! Nimic nu se schimbă. Oricum ne vom întâlni jos în infern!” – ori mă ridic și acționez. Și cred că în fața unui război, în fața unei înfrângeri, chiar și a unei deziluzii, sau chiar a unui faliment, ori a propriului păcat, trebuie să ne ridicăm și să nu rămânem căzuți.
– Se spune mereu că diavolul este foarte fericit că lumea nu crede că el există. Diavolul umblă și prin Vatican?
– [râde] Diavolul umblă pe oriunde, dar cei care mă sperie cel mai mult sunt diavolii educați. Cei care sună la ușă, care îți cer permisiunea, care îți intră în casă, care îți devin prieteni… Dar Isus nu a vorbit niciodată despre el? Sigur că a vorbit. Da, a vorbit. Când spune: atunci când spiritul necurat iese dintr-un om, când cineva se convertește sau își schimbă viața, acesta începe să umble, în locuri aride, se plictisește… Și după un timp spune: „mă întorc să văd cum merge pe-acolo” și vede casa toată în ordine, toată schimbată. Atunci caută șapte mai răi ca el și intră cu o altă atitudine. De aceea spun că sunt diavoli educați, cei care sună la ușă. Persoana, în naivitatea sa, îl lasă să intre și la final acel om este mai rău ca la început, spune Domnul. Mi-e groază de diavolii educați. Sunt cei mai răi, și ne lăsăm înșelați foarte mult. Ne lăsăm înșelați foarte mult. (material L’Osservatore Romano, tradus de Cristina Grigore)
