Papa Francisc: Podul cu Lanțuri invită să comemorăm trecutul
12.09.2021, Budapesta (Catholica) - A doua întâlnire a Papei Francisc din scurta vizită pe care o face astăzi în Ungaria, cu ocazia încheierii Congresului Euharistic Internațional, a fost cu reprezentanții Consiliului Ecumenic al Bisericilor și cu câteva comunități ebraice. Ca întâlnirea anterioară, cu Episcopii maghiari, evenimentul s-a desfășurat la Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta. După salutul adresat de un reprezentant calvin, respectiv unul evreiesc, Sfântul Părinte a ținut un discurs, stând jos, ca urmare a recentei operații. Adresându-se evreilor, a amintit de sărbătorile solemne Rosh Hashanah și Yom Kippur, „care cad chiar în această perioadă și pentru care vă adresez cele mai bune urări”.
Pontiful s-a folosit apoi intens de imaginea Podului cu Lanțuri din Budapesta, „care leagă cele două părți ale acestui oraș: nu le amestecă împreună, ci le ține unite. Așa trebuie să fie legăturile între noi. De fiecare dată când a existat ispita de a absorbi pe celălalt nu s-a construit, ci s-a distrus; de asemenea, când s-a voit ghetoizarea lui, în loc de a-l integra. De câte ori s-a întâmplat în istorie! Trebuie să veghem, trebuie să ne rugăm pentru ca să nu se mai întâmple. Și să ne angajăm să promovăm împreună o educație la fraternitate, așa încât reîntoarcerile urii care vor să o distrugă să nu prevaleze.”
Podul cu Lanțuri din Budapesta, denumit oficial Podul Széchenyi în memoria omului de stat maghiar István Széchenyi, este un pod suspendat ce traversează Dunărea făcând legătura între Buda și Pesta, părțile de vest și de est ale orașului Budapesta, capitala Ungariei. Proiectat de inginerul englez William Tierney Clark, el a fost primul pod permanent construit în Budapesta peste Dunăre și a fost deschis în anul 1849, citim pe Wikipedia. „Podul Lanțurilor, în afară de a fi cel mai cunoscut, este și cel mai vechi din acest oraș”, a spus Papa. „Multe generații l-au străbătut. El invită astfel să comemorăm trecutul. Vom găsi acolo suferințe și obscurități, neînțelegeri și persecuții, dar, mergând la rădăcini, vom descoperi un patrimoniu spiritual comun mai mare. Aceasta este comoara care ne permite să construim împreună un viitor diferit.”
Ultima parte a discursului, Pontiful a construit-o plecând de la poetul Miklós Radnóti (1909-1944), „a cărui carieră strălucitoare a fost frântă de ura oarbă a celor care, numai pentru că avea origini ebraice, mai întâi l-au împiedicat să predea și apoi l-au sustras de la familie”, fiind executat, alături de alți prizonieri. De la el au supraviețuit mai multe scrieri cutremurătoare. „Autorul, sufocat de lanțurile care îi strângeau sufletul, a găsit într-o libertate superioară curajul de a scrie: ‘Prizonier, am luat măsura oricărei speranțe’. Și a pus o întrebare, care răsună și pentru noi astăzi: ‘Și tu, cum trăiești? Găsește ecou glasul tău în acest timp?’ Glasurile noastre, iubiți frați, nu pot decât să devină ecou al acelui Cuvânt pe care cerul ni l-a dăruit, ecou de speranță și de pace. Și chiar dacă nu suntem ascultați sau nu suntem înțeleși, să nu încetăm niciodată cu faptele Revelația ai cărei martori suntem.”
Făcând trimitere la un alt poem, despre rădăcini, Papa și-a încheiat discursul spunând: „Se ajunge sus numai dacă suntem înrădăcinați în adâncime. Înrădăcinați în ascultarea Celui Preaînalt și a celorlalți îi vom ajuta pe contemporanii noștri să se primească și să se iubească. Numai dacă vom fi rădăcini de pace și vlăstare de unitate vom fi credibili în ochii lumii, care privește la noi, cu nostalgia ca să îmbobocească speranța. Mulțumesc, și drum bun împreună, mulțumesc!”
