CCEE – totul s-a născut dintr-o „notă” în timpul Conciliului Vatican II
25.09.2021, Roma (Catholica) - Consiliul Conferințelor Episcopale din Europa (CCEE) celebrează anul acesta a 50-a aniversare de la întemeiere: normele de instituire au fost aprobate de Congregația pentru Episcopi, semnate direct de Papa Paul al VI-lea la 25 martie 1971 și făcute definitive de Papa Ioan Paul al II-lea în 1995. Dorit ca organism de comuniune între Conferințele Episcopale din continent, a avut imediat ca finalitate principală promovarea și păstrarea binelui Bisericii, dar, așa cum afirmă statutul, și „exercitarea colegialității în comuniunea ierarhică cum et sub Pontiful Roman” și, tot conform Statutului, pentru „a favoriza o cooperare mai strânsă între Episcopi și Conferințele Episcopale, a promova și a inspira noua evanghelizare, a contribui la dialogul ecumenic pentru unitatea creștinilor, a oferi o mărturie eclezială în societatea europeană”. A favoriza întâlnirea episcopatelor, cunoașterea reciprocă și schimbul de experiențe cu obiectivul unei noi vestiri a lui Cristos a fost un semn al atenției Bisericii față de lumea aflată în schimbare, dar și o adevărată profeție: de la instabilitățile din 1968 la evenimentele din 1989, care au dus la reunificarea europeană atât de dorită și așteptată, până la provocările actuale în care sunt iarăși angajate Bisericile pentru renașterea umană și spirituală constantă a continentului.
„Cu cât pare mai mult că dispare Dumnezeu din orizontul omului modern și cresc neliniștea existențială, frici și stimulente de dezbinare, cu atât Biserica este chemată să îl vestească pe Cristos speranța noastră și să mărturisească drumul comuniunii și al colaborării, drum care nu anulează diferențele ci le respectă și le valorizează în armonie superioară”, scrie Cardinalul Angelo Bagnasco, președinte al CCEE, în mesajul său pentru celebrările celei de-a cincizecea aniversări, continuând cu o analiză lucidă: „Astăzi pare răspândită o anumită neîncredere față de rațiune, și aceasta explică, în parte, dificultatea credinței de a găsi atenție în minți și spațiu în inimi. Rezultă rătăcirea cu privire la identitatea persoanei umane cu repercusiuni etice și sociale relevante: acest lucru este evident și cu criza demografică răspândită, o nesigură cultură a vieții în întreaga sa parabolă, percepția libertății ca absolut individualist, necesitatea unei educații integrale și armonioase.”
Totul s-a născut dintr-o simplă „notă” pusă în circulație ca propunere în timpul Conciliului Vatican II de fostul Mons. Roger Etchegaray, care teoretiza un minim de structură de coordonare pentru a crea un schimb de comunicare constantă între Episcopii europeni. Din acea inițiativă a îmbobocit „o istorie lungă de 50 de ani, înrădăcinată puternic în tradițiile Bisericilor locale, și totuși îndreptată spre exterior, nu provincială, ba chiar profetică, din moment ce încă de la originea sa nu privește la Europa după granițele politice, care în acel timp se opreau la Cortina de fier, ci la granițele culturale. Europa este creștină, dincolo de granițele politice, creștinii sunt pretutindeni. Și pretutindeni trebuie luați în considerare, însoțiți și susținuți.” Era o Biserică în ieșire, conform unei expresii care a devenit cunoscută cu Papa Francisc. Era o Biserică ce privea la periferii. Însă menținând o conștiință puternică: „În Biserică nu există periferii, pentru că acolo unde este Euharistia este mereu centrul Bisericii” (Andrea Gagliarducci, Cristo speranza dell’Europa, 50 anni della Chiesa europea tra passato e futuro [Cristos speranța Europei, 50 de ani ai Bisericii europene între trecut și viitor], Citta Nuova, 2021, pag. 7).
În cadrul drumului CCEE se evidențiază figura Mons. Karol Wojtyła, care deja când era Cardinal intuia posibilitățile unei „rețea de Episcopi” care îi va ajuta să centreze atenția asupra problemelor lumii contemporane, să vorbească și să susțină libertatea religioasă, pentru o prezență tot mai mare în sfera socială și culturală. „Pentru Ioan Paul al II-lea nu este vorba numai de a fi sare a pământului, ci și de a fi lumină a lumii”, scrie Gagliarducci în lucrarea sa de cercetare. Programul Bisericilor europene este bine redat în ceea ce este documentul fundamental al acestui drum: exortația apostolică post-sinodală Ecclesia in Europa a Papei Ioan Paul al II-lea din 2003. Tocmai Papa polonez a vorbit despre Europa drept continent al speranței, al acelei speranței unice care poate să provină de la Cristos. Și dacă vântul Conciliului Vatican II continuă să sufle asupra bărcii Bisericii, astăzi este mai mult ca oricând „necesar să se dea atenție dialogului dintre toate religiile ca bază pentru construirea unei lumi fraterne”, mai scrie Bagnasco, „precum și o angajare urgentă spre creație a cărei păzitori suntem. Provocări, acestea, asupra cărora Papa Francisc atrage atenția și oferă indicații operative”.
Actualmente Consiliul Conferințelor Episcopale din Europa, care își are sediul la St. Gallen, în Elveția, este compus din 39 de membri, din care 33 sunt Conferințe Episcopale la care se adaugă Arhiepiscopii de Luxemburg și al Principatului de Monaco, Arhiepiscopul de Cipru al maroniților, Episcopul de Chișinău, Moldova, Episcopul Eparhiei de Mukachevo, Ucraina, și administratorul apostolic al Estoniei. Împreună reprezintă Biserica Catolică în 45 de țări din continentul european. Înainte de Cardinalul Bagnasco, a avut șase președinți: Cardinalul Roger Etchegaray (1971-1979); Cardinalul Basil Hume (1979-1986); Cardinalul Carlo Maria Martini (1986-1993); Cardinalul Miloslav Vlk (1993-2001); Mons. Amédée Grab (2001-2006); Cardinalul Péter Erdő (2006-2016).
O misiune, cea a Bisericii din Europa, care privește la diferitele provocări pe care o așteaptă în viitorul apropiat, începând de la o reluare corectă după această pandemie. Un drum tot mai îndreptat spre comuniune, spre un stil sinodal de asumat, care a dus la zeci de simpozioane, la participarea activă la Sinoadele din 1991 și din 1999, la trei mari adunări ecumenice, la cincizeci de adunări plenare. În mesajul său ca președinte, Cardinalul Bagnasco, în timp ce ia act de situația religioasă a continentului, care ar părea caracterizată de un „deșert spiritual”, se arată căi și vlăstare de speranță care emoționează, insuflă încredere și entuziasm în vestirea integrală a Evangheliei. Cardinalul invită să deschidem privirea dincolo de aparențe: „De fapt, este vorba de un grup de persoane de toate vârstele, care caută sensul existenței și simt nostalgia de Dumnezeu”. Și definește aceasta „oră a unei treziri a conștiințelor, trezire probabil lentă dar de neoprit. Este unul din semnele care confirmă că Duhul Celui Înviat suflă mereu asupra bărcii Bisericii.”
Papii Benedict al XVI-lea și Francisc, la cârma Bisericii în această primă parte din al treilea mileniu, vor continua pe urmele trasate de Papa Ioan Paul al II-lea, nu numai pentru a aminti de rădăcinile creștine ale Europei, indicându-le ca seva și sufletul întregului continent, ci și pentru a privi spre viitor cu realism și speranță, angajându-i pe credincioși să fie protagoniști ai noilor provocări. Cu Papa Ratzinger s-a deschis un nou capitol pentru Biserică: se privea spre provocări în mod diferit, rațional și dialogic. Papa Benedict al XVI-lea a insistat mult asupra subsidiarității și asupra angajării fiecărei Biserici, indicând clar cele care sunt valorile fundamentale care unesc națiunile: „Cultura Europei s-a născut din întâlnirea dintre Ierusalim, Atena și Roma, din întâlnirea dintre credința în Dumnezeul lui Israel, motivația filozofică a grecilor și gândirea juridică a Romei. Această triplă întâlnire formează identitatea intimă a Europei” (Discurs adresat Parlamentului federal german, 22 septembrie 2011).
Venirea Papei Francisc va orienta mai mult angajarea episcopatului european spre o idee concretă de sinodalitate, până la reforma ei cu Sinodul Episcopilor chemat să fie, în acest timp, mai mult un proces decât un eveniment. Pontiful pune semne puternice care interpelează, pe credincioși și pe păstori, pentru o Biserică și mai deschisă la primirea celuilalt, în virtutea acelei fraternități care este identitară, care depășește chiar granițele nu numai geografice ci și culturale. Fenomenul migrator crescând, datorat războaielor și foamei, oferă noi baze de reflecție asupra rolului și asupra slujirii Bisericilor europene, pentru a activa forme de dialog cu alte experiențe religioase. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
