Mărturia Papei Ioan Paul I în amintirea nepoatei Pia
14.10.2021, Vatican (Catholica) - „Noi l-am considerat mereu un sfânt deja când era viu, și acum când este recunoscut fericit este pentru noi o mare satisfacție.” Prin cuvinte vibrante de emoție și afect, nepoata Papei Ioan Paul I, Pia Luciani, reacționează la vestea că Papa Francisc a autorizat Congregația Cauzelor Sfinților să promulge decretul care recunoaște o minune atribuită mijlocirii Pontifului. Pia Luciani este prima dintre cei 12 copii ai lui Edoardo, fratele lui Albino Luciani. De multe ori l-a vizitat pe unchiul ei în diferitele locuri unde a fost chemat în slujba Bisericii.
– Cine a fost unchiul pentru dumneavoastră?
– Pentru mine a fost un al doilea tată. El și tatăl meu erau complet diferiți. Tata era bun la anumite lucruri, unchiul era bun la altele: unchiul avea mai multă răbdare să asculte. La el recurgeam când aveam nevoie de un cuvânt bun. Când poate ne certam cu tata, el era mereu punctul de referință. Și pentru vreun sfat când trebuia să luăm decizii, îl întrebam pe el.
– Albino Luciani a fost un om cu credință profundă: ce moștenire v-a lăsat vouă, nepoților, „Papa zâmbitor”?
– Era mereu zâmbitor, chiar și atunci când avea îngrijorări, ne încuraja și atunci când aveam dificultăți. Ne asculta, ne dădea sfaturi și apoi ne stimula să avem răbdare, să înfruntăm lucrurile și să credem în ajutorul Domnului. Așadar, cu el era foarte frumos să vorbim și să ne destăinuim. Eu mergeam des să îl vizitez. Spunea că trebuie să avem răbdare și să ne comportăm bine, nu numai pentru noi înșine în fața Domnului ci și pentru a da exemplu bun altora.
– Dumneavoastră l-ați vizitat pe unchiul în anii în care era Patriarh de Veneția și apoi și ca Papă, la Roma?
– Am frecventat Universitatea Lumsa și, după aceea, în fiecare an Universitatea oferea cursuri de actualizare pentru profesori – eu predam la școala medie – deci mergeam mereu la Roma pentru aceste motive. Și în acel an am mers acolo pentru curs și cu acea ocazie am mers să îl vizitez și pe unchiul. Am luat masa împreună, am vorbit… A fost ultima dată când l-am văzut. Când era Patriarh de Veneția, mergeam des, dar am început să îl vizitez și când era la Vittorio Veneto. În afară de a fi fidel față de Domnul, el era o persoană cu o mare iubire față de ceilalți. Odată când am fost să îl vizitez la Veneția, sora mi-a cerut să îi spun unchiului să o lase să cumpere șosete pentru el: „Are toate șosetele rupte”, a spus ea. Eu i-am răspuns: „Cereți-i dumneavoastră care sunteți aici…” Sora mi-a spus că a încercat însă el i-a spus: „Soră, dumneavoastră sunteți așa de pricepută cu acul, găsiți modul de a-i repara încă o dată și apoi cu acești bani noi facem mulțumit vreun sărăcuț. Când chiar nu vor mai merge, vedem atunci ce se poate face”.
– A avut deci multă atenție față de săraci. A fost și în Africa…
– Avea raporturi cu oameni din aproape toată lumea. Pot să vă spun aceasta pentru că eu făceam colecție de timbre și el îmi punea deoparte plicuri cu timbru. Unele vin din Australia, altele vin din Africa, altele din America Latină. Unul venea din Polonia, de la secretariatul celui care va deveni apoi, după el, Papă. Așadar, el avea deja multe raporturi. Avea o vedere foarte amplă și cunoștea situații practic din toată lumea. Era foarte interesat și încerca să îi sfătuiască și pe preoții săi: dacă era nevoie în Africa, dacă dorea cineva să meargă acolo…
– A fost puternică pentru el și experiența Conciliului Vatican II…
– A fost o experiență foarte frumoasă pentru el. Cu adevărat s-a simțit bine în mijlocul acelor oameni, și pentru că el avea multe curiozități, dorea să își lărgească toate cunoștințele. Așadar, dacă găsea pe cineva care era disponibil chiar să vorbească, să exprime propriile experiențe, să le povestească, el putea să îi spună: înainte de a merge acasă, vino, te duc la fratele meu, vino, te duc în Dieceza mea, pentru a-ți arăta țara mea și a-ți face cunoscută Dieceza.
– Cuvântul „Humilitas” se află pe stema sa. Umilință: un cuvânt central în viața unchiului dumneavoastră?
– El spunea că trebuie să stăm „jos, jos”, pentru că fiecare dintre noi are limitele sale și defectele sale – pe care trebuie să încercăm să le eliminăm, desigur – însă și față de ceilalți nu trebuie să credem că suntem superiori. Cu toate că avea o cultură foarte mare, cu toate că avea calități enorme, era mereu „într-un colț”. Odată l-am însoțit la o întâlnire. La un moment dat o persoană a spus: „Nu înțeleg, Patriarhul de Veneția nu este, încă nu a venit, de obicei este punctual…”. După aceea au descoperit că era în spatele sălii. Credeau că vine într-o mașină cu multă pompă, în schimb era într-un colț, spunea Rozariul așteptând să înceapă adunarea.
– Cum ați trăit moartea sa, după numai 33 de zile de pontificat?
– Îl îndrăgeam foarte mult și prin urmare pentru mine a fost o mare suferință. Am fost prima care a fost anunțată, pentru că tatăl meu, care pe atunci era președinte al Camerei de Comerț din Belluno, era în Australia. Din fericire, înainte de a merge în Australia a trecut pe la Roma ca să îl salute pe fratele său. Nefiind el și fiind eu fiica mai mare, mi-a fost comunicată mie vestea despre moartea unchiului. Și a fost o lovitură chiar foarte mare pentru toți.
– Care este după dumneavoastră moștenirea, cuvântul pe care Papa Luciani îl spune astăzi Bisericii?
– El ar spune că trebuie să ne implicăm cât putem de mult și apoi restul să îl lăsăm pe Domnul să facă. Și atunci când aveam vreo problemă el spunea: „Comportați-vă așa, chiar dacă ceilalți nu sunt mereu corecți cu voi, încercați să fiți corecți voi, încercați să iubiți persoanele”. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
