Interviu cu pr. Tivadar Sándor la aniversarea a 75 de viață
24.08.2022, Timișoara (Catholica) - Pr. Tivadar Sándor, paroh al parohiei Arad-Gai, va împlini în data de 25 august vârsta de 75 de ani. Părintele a celebrat anul trecut Sf. Liturghie de mulțumire cu prilejul aniversării a 50 de ani de la hirotonirea sa întru preot, iar anul acesta va celebra Sfânta Liturghie de mulțumire pentru întreaga lui activitate, deoarece se pensionează. Cine introduce numele părintelui într-un motor de căutare pe internet, va găsi mai multe interviuri, reportaje și știri despre el, toate fiind o lectură interesantă și de folos. Cu ocazia zilei de naștere și a aniversării sale, pr. Tivadar Sándor a acordat un interviu biroului de presă al Diecezei de Timișoara. Redăm câteva fragmente, putând fi citit integral pe Gerhardus.ro.
– Părinte paroh, care au fost primii Dvs pași spre vocația preoțească?
– După război am fost primul student la teologie originar din Arad. La vârsta de paisprezece ani, în 1961, m-am înscris la școala de cantori din Alba Iulia, pe care am terminat-o în 1964. După absolvirea Institutului Teologic, am fost hirotonit preot în data de 18 aprilie 1971, împreună cu alți 11 studenți de către Episcopul de pie memorie Áron Márton. Am muncit pe tot parcursul anilor de studiu. După bacalaureat am fost rugat să rămân pentru a ajuta la zugrăvirea sălilor de clasă din școala de cantori. În acele vremuri lucram cu humă și cu clei, iar pereții îi spălam cu săpun. Pe parcurs dr. József Nemecsek, rectorul și-a dat seama că mă pricep la lucrări de zidărie și de reparații ale acoperișului și m-a însărcinat cu montarea încălzirii centrale în școala de cantori și în palatul episcopal. Mi-a înmânat bugetul și planurile și mi-a spus: „Un singur lucru cer de la tine: nu depăși bugetul”. Și mi-a dat mână liberă.
– Cum vă amintiți profesorii care v-au format?
– Am avut profesori minunați: dr. Ferenc Faragó, dr. Mihály Tyukodi, pr. spiritual György Gurzó Anaklét OFM, din ale cărui meditații mă mai inspir uneori. Iar când am activat timp de opt luni în parohia Timișoara-Iosefin, obișnuiam să îl însoțesc pe Arhiepiscopul titular Béla Boros în timpul plimbărilor sale de după-amiază, iar Excelența Sa îmi povestea și despre anii petrecuți la închisoare. Mi-a povestit cât de valoroase erau pentru el o bucată de sârmă, un ciob de sticlă și un fir scos dintr-o sacul de paie. Le folosea pentru a-și coase papuci din prosoape. „Picioarele mele nu erau reci niciodată pentru că îmi puneam papucii și dormeam cu ei”, mi-a spus.
– Ce părere a avut familia, părinții, despre faptul că doi dintre băieții lor urmau să devină preoți?
– Ne-au încurajat. Eram unsprezece frați și surori, șase băieți și cinci fete. Eram cei mai mici, eu eram al nouălea copil, iar fratele meu al unsprezecelea. Am avut părinți foarte buni, tatăl meu a absolvit noviciatul iezuit din Satu Mare și a fost trimis în Polonia să studieze filozofia, dar din păcate s-a îmbolnăvit și s-a întors acasă, s-a căsătorit și și-a întemeiat o familie. Aveam doi frați mai mari profesori, Ferenc de biologie și Viktor de matematică. Doar trei frați am rămas în viață, cei mai tineri.
– Vă pricepeți și la sudură, pr. Paroh?
– Da. Când am fost hirotonit întru preot, mi-am ales motto-ul din prima scrisoare a Sfântului Ioan: „Copii, să nu iubim numai cu vorba sau cu limba, ci cu fapta și adevărul” (1Ioan 3,18). Și nu m-am plâns niciodată, ci m-am apucat de lucru.
– Ce au spus credincioșii când au văzut că au un preot atât de îndemânatic?
– Când am devenit paroh, mi-am început slujirea după următorul principiu: vreau să fiu ca un tată pentru copii, ca un frate pentru cei de o vârstă cu mine și ca un copil pentru cei în vârstă. „Părinte, pentru Dumnezeu, duceți-o pe fiica mea la spital, că este în travaliu”, au bătut la geam într-o duminică după-amiază, spre seara. Cu o zi înainte s-a măritat una dintre surorile mele, nunta a fost la mine, i-am servit toată noaptea pe nuntași, duminică am celebrat trei Sfinte Liturghii la Curtici, Șofronea și Sânpaul, așa că am plănuit ca după-amiază mă voi odihni un pic. La acea vreme, în Sânpaul erau puține mașini și nu au găsit nici un șofer care să îi ajute. Așa că am urcat-o pe viitoarea bunică în mașină cu fiica ei și am avut norocul să ajungem la maternitatea din Arad. După ce au intrat în spital cu tânăra mămică, portarul a venit și mi-a spus: „Ți-am lăsat soacra, acum îmi dai ceva?” I-am răspuns că îmi pare rău, eu am fost doar ambulanța, de altfel sunt preotul satului. Portarul a strâmbat din nas și a plecat.
Totuși unii oameni se temeau de mine. La început, duminica luam prânzul la diferite familii, iar când am intrat într-o casă, l-am văzut pe nenea Jani ieșind prin grădină. „Unde plecați, Nea Jani?”, am întrebat. Acesta mi-a răspuns că nu îi place compania preoților și că se duce să joace cărți la vecini. La ei nu m-am mai dus niciodată. Dar am și avut întotdeauna ajutor. În 1975, de exemplu, am salvat pietrele soclului statuii Sfintei Treimi din Arad, aruncate în spatele bisericii din Gai, pentru că voiau să le bage în cariera de nisip. La acea vreme am transportat toate pietrele la Sânpaul cu patru încărcături. O piatră de 2 m x 1 m era placa comemorativă cu inscripția: „Statuia, construită în 1776 în urma făgăduinței noastre cu ocazia încetării ciumei care s-a năpustit asupra orașului nostru, a fost demolată în 1886 și reconstruită în 1901”. Apoi a fost demolată din nou în 1962, iar pietrele au fost aruncate în stânga și în dreapta. Le-am văzut și le-am transportat la Sânpaul, în curtea bisericii. Din ele am realizat altarul și tot mobilierul: scaunele celor doisprezece apostoli, amvonul, cele două laturi ale altarului și partea din față. Le-am cărat în biserică cu frânghii și pe role. Restul pietrelor le-am returnat.
În 1999, în curtea Spitalului de Psihiatrie din Arad, am construit o clădire cu trei etaje pentru ergoterapie, pe o suprafață de două sute zece metri pătrați, cu ajutor din Elveția. Casa Caritas a fost finalizată în 1996, iar Casa Malteză în 2006, fiind acum un centru pastoral pentru tineri și familii tinere. În calitate de curator al Consiliului de Administrație al Fundației Alma Mater, am fost implicat în renovarea căminului Liceului Csiky Gergely încă din 1999. În pivniță nu se putea intra decât târâș. Treizeci și două de camioane de moloz au fost scoase de acolo. A trebuit să refacem fundația întregii clădiri. Am tăiat vechia fundație și am turnat beton nou la fiecare cinci metri, folosind armături duble, și am coborât nivelul subsolului suficient de mult pentru a găzdui sala de mese, bucătăria și sala de sport. Timp de aproximativ zece ani, Casa Caritas a găzduit elevii secției maghiare a școlii desființate din Ghioroc, pentru care am asigurat toate facilitățile (cazare, masă, ajutor la lecții). Cu acești elevi am salvat de la închidere secția maghiară a școlii din Arad-Gai. În 2020 am fost decorat la Budapesta cu titlul de Cavaler al Culturii Maghiare pentru „întreaga carieră în cultivarea culturii maghiare dincolo de granițele Ungariei”. Am primit, de asemenea, Premiul Kölcsey, o medalie din partea Asociației Pedagogilor pentru activitatea mea desfășurată pentru școală, o medalie în 2007 din partea orașului Arad, o medalie comemorativă din partea Asociației Statuia Libertății. Cu ocazia jubileului meu de aur, am primit în dar din partea comunității din Gai un inel de aur, pe care este gravat cifra 50, un spic și o cruce.
– Ce mesaj le-ați transmite tinerilor care ar alege acum vocația preoțească?
– Sunt convins că acel drum pe care l-am parcurs noi, ei nu mai trebuie să îl parcurgă. Îmi amintesc că un coleg de-al nostru, Adolf Fugel, avea o mașină de scris – Erika, pe care a dactilografiat, pe zece foi de hârtie subțire, toată materia. Eu îi dictam textul și apoi primeam o copie gratuită. A trebuit să stau lângă el timp de mai multe ore, în timp ce scria totul la mașină. Viața cere mult mai multe sacrificii din partea preotului decât să fie egoist. Un preot nu trebuie să fie egoist niciodată. Dacă mi-am oferit viața, nu trebuie să mi-o iau înapoi. Cine pune mâna pe plug nu trebuie să se uite înapoi. Și să nu aștepte recunoștință din partea nimănui pentru munca depusă, pentru slujirea lui.
– Părinte Sándor, vă mulțumim pentru că ne-ați împărtășit toate aceste gânduri atât de personale și că ne-ați acordat acest interviu pentru cititorii noștri! (Biroul de presă al Episcopiei de Timișoara)
