Mons. Vincenzo Paglia: Bătrânețea nu este o înfrângere
28.09.2022, Roma (Catholica) - Arhiepiscopul Paglia s-a îngrijit în săptămânile trecute de editarea catehezelor despre bătrânețe desfășurate de Papa Francisc („La Vita lunga. Lezioni sulla vecchiaia”, Papa Francisc, Vatican 2022). „Este un dar al Papei Francisc, prima și organica reflecție pentru o înțelegere umană și creștină a bătrâneții.” Cu el încercăm să explorăm o formă specifică de bătrânețe: cea a preoților. „Este o problemă în problemă. Aveți dreptate să ne oprim asupra ei. Între timp pentru că este un fenomen crescând: clerul, călugării, călugărițele sunt de acum o scenă compusă din bătrâni. Bătrânețea lor nu se configurează mereu ca un seceriș fericit al unei semănări căreia i-au dedicat întreaga viață. Și cu siguranță până astăzi problema nu a fost înfruntată serios, atât la nivel instituțional, cât și în practicile fiecărei Dieceze. Încă nu a fost produsă o gândire despre acești bărbați și femei care au desfășurat o slujire importantă, bogată în relaționalitate, și care dintr-o dată ajung bătrâni și fragili.”
– Care ar putea să fie trăsăturile acestei gândiri?
– Cred că aceste cateheze ale Papei Francisc au furnizat câteva indicații pentru o spiritualitate a bătrânilor care sunt foarte valabile și pentru preoți: faptul de a ști să se lase spațiu celui care ne ia locul și faptul de a ști să recunoaștem propriile limite naturale, propria fragilitate, înainte de toate.
– Însă și rezistența la propriile limite și la propria finitudine sunt în ordinea naturală a lucrurilor.
– Dar vedeți, trebuie să facem să se înțeleagă că bătrânețea nu este o înfrângere. Este mai degrabă un magisteriu de înțelepciune, de amintire, al gustului vieții petrecute de transmis. Este și un magisteriu al „fragilității”: fragilitatea are multe să ne spună și să ne învețe. Fragilitatea învață și fără cuvinte, numai cu trupul: ne amintește că toți suntem fragili. Gândiți-vă de exemplu la ceea ce ne-a spus, chiar fără cuvinte, Papa Ioan Paul al II-lea în ultima parte a vieții sale.
– Și faptul de a lăsa spațiu?
– Acela este fundamental. Noi privim mereu la fragilitatea fizică, mai puțin la dovezile psihologice. Există atâta suferință, dar și o mare dovadă de umilință, în a ne ști dați deoparte, după o viață dedicată în întregime Bisericii. Care este o viață integrală, adică laicul, chiar și în dedicarea pentru muncă și pentru familie, cultivă mereu spații autonome de interes, în timp ce preotul este adesea preot 24 de ore pe zi timp de 60 de ani. În special când frânarea este bruscă lovitura de bici este dureroasă, se face simțită.
– Și cum se pune deoparte?
– Nu întâmplător am spus deoparte, nu în adânc. Pentru că la bătrânețe există și descoperirea, sau mai bine zis redescoperirea unei noi perspective: timpul rugăciunii. Cum îl definea Papa Benedict. În viața preotului tânăr rugăciunea adesea cedează pasul activității. A regăsi dimensiunea rugăciunii este fundamental. Rugăciune nu este un remediu la inactivitate. Dacă noi credem cu adevărat în eficacitatea rugăciunii, aceasta este contribuția adevărată și importantă pe care preotul bătrân o poate da Bisericii. Și Biserica are nevoie de aceasta. Am o amintire foarte frumoasă despre un preot foarte bătrân care în fiecare zi se punea în fața mapamondului, punea degetul pe o țară și se ruga: „Acum am înțeles pentru ce Domnul mă lasă să trăiesc așa de mult. Pentru că vrea ca eu să mă rog pentru pacea în fiecare țară din lume.” Cel mai mare magisteriu încredințat unui preot bătrân este: moartea nu închide la viață, ci o deschide la veșnic. Și poate fi transmis și fără cuvinte, cu simpla prezență blândă în sânul unei comunități.
– Atunci pentru ce bătrânețea provoacă frică și preoților?
– Uitați-vă, cred că cel mai rău dușman al bătrâneții este ideea pe care o avem despre ea. Da, din păcate această frică locuiește și în Biserică și nu este frumos, pentru că este o măsură a naturalității credinței noastre în veșnic. Contrar Evangheliei, amintește Nicodim care îl întreabă pe Isus: „Cum se poate naște un om când este bătrân?” și Domnul îi răspunde: „Dacă unul nu se naște de sus nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu” (In 3,1).
– Și unde ar putea să se exercite acest magisteriu al preotului bătrân?
– Eu cred că bătrânii trebuie să rămână în ambientele, familiile și comunitățile unde au trăit. Așa-numitele case ale clerului nu mi se par soluția justă. Eventual – dacă nu mai pot rămâne în comunitatea originară – ar fi mai bune mici comunități familiale de 3-4 preoți care să trăiască împreună sprijiniți de o asistență. Vreau să vă relatez o anecdotă. Când eram paroh la Trastevere, Bazilica era înzestrată cu un puternic sistem de clopote care suna la fiecare sfert de oră, zi și noapte. Într-o zi sistemul electric de activare s-a stricat și clopotele au încetat să sune. Ziua următoare am primit un rând de bătrâni care veneau să se plângă: „Dar clopotele? Ce s-a întâmplat?” Eu am scăpat cu o glumă: „Desigur că dacă ați avea credință în Isus ca în clopote…” Dar răspunsul lor m-a dezarmat: „Ah, don Vince, dar în cazul nostru, care dormim puțin, clopotele ne fac să trecem noaptea”. Obișnuința pentru un bătrân este fundamentală, pentru aceasta sunt convins că a-i scoate din casă, din ambientul lor obișnuit, este o tragedie.
– Deci continuarea unei vieți comunitare?
– Desigur, problema nu este numai de locuri, ci de relații. Bătrânețea nu poate să fie timpul refugiului în individualitate. Eu cred că în Biserică trebuie să fim atenți să nu instituționalizăm bătrânețea, în locuri, timpuri și roluri separate. Vreau să întreb: ce fac Bisericile locale pentru a sensibiliza poporul lui Dumnezeu cu privire la această temă? Preoții bătrâni ar putea să dea mult în acest sens. Mă întreb iarăși: în fiecare dieceză există un responsabil al pastorației tineretului, dar aproape niciodată nu există un responsabil analog al pastorației bătrânilor. Și totuși sunt cei mai numeroși în bisericile noastre. Preoții bătrâni în dieceze sunt o problemă a economului. Și asta nu e bine. Trebuie să înțelegem toți că în paradis intrăm cu bătrânii! (material L’Osservatore Romano tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
