Doisprezece Papi, o singură voce împotriva războiului
29.03.2023, Vatican (Catholica) - „La fumata bianca della pace. La voce di dodici papi contro la guerra” (Fumul alb al păcii. Vocea a doisprezece Papi împotriva războiului) este titlul volumului lui Gianpiero Gamaleri (Editrice Pagini, Roma, 2023, 214 pagini) care adună textele cele mai semnificative ale Pontifilor împotriva războiului de la jumătatea secolului al XIX-lea până astăzi. L’Osservatore Romano a publicat introducerea autorului, tradusă de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro, de unde o preluăm în continuare:
Comemorând figura Papei Benedict al XVI-lea, Papa Francisc a revelat un amănunt foarte semnificativ: în momentul alegerii sale, a ales numele de Benedict gândindu-se nu numai la fondatorul monahismului, ci și la figura predecesorului său Benedict al XV-lea, genovezul Giacomo Della Chiesa, al cărui mandat din 1914 până în 1922 a acoperit întreaga perioadă a primului război mondial. S-ar putea spune că Papa Ratzinger a prefigurat încă de atunci posibilitatea de a trebui să înfrunte la rândul său tema păcii și a războiului cu privire la care chiar Papa Benedict al XV-lea a rostit cuvinte de relevanță foarte mare. Ales la puține săptămâni după începutul marelui război, deja la 1 noiembrie 1914 a promulgat enciclica Ad Beatissimi Apostolorum Principis, invitând conducătorii națiunilor de atunci „să se grăbească să redea popoarelor lor binefacerile păcii”, ținând cont de câte lacrimi și cât sânge au fost vărsate încă din primele luni de război.
De la Benedict la Benedict
Dar actul cel mai semnificativ și, în anumite privințe, zgomotos al Papei Benedict al XV-lea va fi scrisoarea apostolică din 1 august 1917 în care definește războiul ca „măcel inutil” și pe cel aflat atunci în desfășurare – care din păcate se aseamănă mult cu actualul din Ucraina – „sinuciderea Europei civile”. Un document zgomotos, spuneam, pentru că Papa nu s-a limitat să invoce pacea, ci a formulat propuneri concrete guvernelor beligerante pentru a se putea pune de acord, înlocuind forța armelor – evocată iarăși în mod explicit în zilele noastre și de ministrul de externe rus – cu forța morală a dreptului.
Și pentru a întări referința sa, Papa Della Chiesa evoca imaginea miilor de tineri morți, răniți, dispăruți. Nu există oraș sau sat din Italia, precum și din atâtea alte națiuni, care să nu aibă un monument în care sunt scrise în piatră numele celor căzuți din cele două războaie mondiale. Dovadă tangibilă a doliilor de care nu a fost cruțată practic nici o familie. Și deja atunci, Papa Benedict al XV-lea amintea și „incidența negativă gravă a războiului asupra problemei economice așa de importante pentru viitorul și pentru bunăstarea materială a tuturor statelor beligerante”. Sunt cuvinte care nu pot să nu impresioneze prin actualitatea lor extremă. Acești doi Papi, uniți în cuvintele Papei Francisc, ne dau percepția imediată a coerenței angajării papilor din acea perioadă la marea durere colectivă datorită experienței tragice a războiului. Un război, adaugă astăzi Papa Francisc, cu care nu putem și nu trebuie să ne obișnuim, așa cum nu se vor obișnui vreodată acele mame care au pierdut și pierd propriul copil, durerea cea mai mare și indelebilă care i se poate întâmpla unei ființe umane.
Coerență a cuvintelor, a faptelor, a gesturilor
Văzând reunite într-un singur text apelurile și acțiunile celor doisprezece Papi care s-au succedat de la jumătatea secolului al XIX-lea până astăzi, impresionează coerența absolută a cuvintelor și inițiativelor lor, inspirate nu numai de simțul religios profund al credinței lor creștine, ci și de o participare pasionată la evenimentele din timpul propriu. Gândindu-ne la titlul acestei cărți, ne-am întrebat dacă să folosim singularul sau pluralul: „vocea sau vocile” a doisprezece Papi? Adunând documentele lor, nu am avut îndoieli: a fost vorba și este vorba de o singură voce, ba chiar de un unic „strigăt” care din păcate a rămas neascultat în tot arcul de timp pe care l-am examinat.
Este vorba de o perioadă care pornește de la figura Papei Pius al IX-lea al cărui pontificat lung, din 1844 până în 1878, a acoperit marele eveniment al Unității Italiei și apoi și a căderii puterii temporale a papalității. Documentul său pe care îl prezentăm aici, adică alocuțiunea din 29 aprilie 1848, dă mărturie despre tot travaliul acestui Papă care a fost pe deplin conștient de punctele extreme ale opiniei publice de atunci, împărțită între cei care la început au dorit chiar ca el însuși să fie în fruntea mișcărilor pentru unitatea Italiei și cei care, după aceea, l-au considerat expresia maximă a pozițiilor reacționare și conservatoare. Acel document dă mărturie bine și despre suferința personală a unei autorități religioase aruncată în vârtejul unei schimbări epocale. Și demonstrează, în același timp, cum în acel vârtej de evenimente și de pasiuni el a știut să țină foarte fixă cârma Bisericii, orientând-o spre orizontul păcii și al unei conviețuiri civile prin respectarea persoanei umane.
O poziție, cea a Papei Benedict al XV-lea, care îi va inspira pe succesorii săi imediați. Papa Pius al XI-lea va conduce, la rândul său, în perioada furtunoasă a nașterii fascismului și a nazismului. Cu primul va încerca să găsească un acord rațional prin semnarea Pactelor Laterane, cu privire la al doilea, va exprima condamnarea cu enciclica Mit Brennender Sorge adresată Episcopilor germani. Două documente care nu vor vindeca incompatibilitatea experienței creștine cu acele regimuri. Lăsând succesorului său Papa Pius al XII-lea moștenirea teribilă de a conduce Biserica în perioada cea mai tragică din secolul al XX-lea, cea a celui de-al doilea război mondial, cu toate travaliile, doliile, precum și polemicile pe care le-a adus cu sine.
Ajungem la două figuri cheie, Papa Ioan al XXIII-lea, cu Pacem in Terris și Conciliul Vatican II, și Papa Paul al VI-lea, cu invocația sa de la catedra mondială maximă, cea de la ONU, „Jamais plus la guerre, jamais plus la guerre”. Nici nu se poate uita Scrisoarea către Brigăzile Roșii în care forța prieteniei a prevalat asupra prudențelor diplomației, în numele sacralității vieții umane. După scurta paranteză a Papei Luciani – Ioan Paul I, la 16 octombrie 1978 se arăta de la loja centrală a Bazilicii San Pietro „Papa polonez” – Ioan Paul al II-lea, care va conduce 28 de ani și cu momente foarte dificile, inclusiv atentatul a cărui victimă a fost el și care l-a făcut să se teamă pentru viața sa. Marea sa contribuție adusă păcii încă este de explorat în întregime din partea istoricilor, dar prezintă un indiscutabil punct de claritate în căderea zidului din Berlin în 1989 și în criza imperiului sovietic care a urmat, evenimente realizate am putea spune în mod miraculos fără să fie vărsată nici o picătură de sânge.
Durerea mamelor celor căzuți
Intervențiile Papei Francisc în favoarea păcii și a condamnării războiului, în special după invadarea Ucrainei, sunt așa de frecvente și viguroase, încât nu trebuie să mai fie subliniate. Însă unele puncte cheie trebuie să fie scoase în evidență. Încă de la începutul pontificatului, el a perceput cadrul complex al suferințelor planetei, încercând să zdruncine atât pe credincioși, cât și opinia publică occidentală din indiferența indusă de aparenta bunăstare. Acolo se naște „sloganul” său despre războiul mondial pe bucăți, într-un mozaic care din păcate cu trecerea timpului se îndesește cu alte conflicte. Ultimul inventar al acestei realități tragice l-a formulat în binecuvântarea Urbi et Orbi din ziua de Crăciun din 2022.
O a doua conștiință tragică exprimată de Papa Francisc este că tocmai în Europa s-a dezvoltat un conflict în întregime în interiorul lumii creștine. Într-o lucrare intitulată Putin și blestemul lui Constantin, scriitorul Paolo Rumiz, din Trieste, reevocă un episod din 4 mai 2013 în care Putin îl sărută pe Patriarhul de Moscova, Chiril, „care îl depășește la înălțime cu douăzeci de centimetri cu mitra sa și îl învăluie cu barba albă și mantia încărcată de aur”, demonstrând astfel „respectul puterii imperiale față de autoritatea religioasă”. După ce a căzut ideologia comunistă, Rusia avea nevoie de acea investitură pentru a justifica delirul său de măreție. Și aceasta explică și dificultatea Papei de a se face promotor de pace atunci când este descris ca adversar într-un conflict care este și un război de religie.
Un ultim punct trebuie amintit, cel al rolului informației în aceste tipuri de conflict. Imaginea clasică a presei, a radioului, a televiziunii, precum și a rețelelor sociale, ca niște „câini de pază ai puterii” care documentează lucrurile așa cum sunt, este eliminată și îi obligă pe cetățeni să ascută discernământul între adevăr și minciună. Nu ne gândeam de departe că întreaga opinie publică din unele țări putea să se alimenteze cu o informație diametral opusă celei din alte țări. Fake news au asumat o dimensiune planetară. Așadar, pe bună dreptate, este extrem de importantă chemarea Papei Francisc adresată „fraților jurnaliști” care își riscă viața ca reporteri de război pentru a ne da știri credibile cu privire la desfășurarea efectivă a faptelor. Și impresionează chemarea de la Angelus din 8 ianuarie 2023: „Și să nu îi uităm pe frații și surorile noștri ucraineni! Suferă mult din cauza războiului! Acest Crăciun în război, fără lumină, fără căldură, suferă mult! Vă rog, să nu îi uităm. Și astăzi, văzând-o pe Sfânta Fecioară Maria care îl poartă pe Prunc în iesle, care îl alăptează, mă gândesc la mamele victimelor războiului, ale soldaților care au căzut în acest război din Ucraina. Mamele ucrainene și mamele ruse, și unele și altele au pierdut copiii. Acesta este prețul războiului. Să ne rugăm pentru mamele care i-au pierdut pe copiii soldați, fie ucrainene, fie ruse”. Și această imagine așa de puternică se leagă cu cuvintele celorlalți Pontifi, în special Papa Benedict al XV-lea în timpul marelui război, care au invocat-o pe Sfânta Fecioară Maria în fața suferințelor mamelor celor căzuți.
