Beatificarea la Paris a lui Henri Planchat și a patru însoțitori martiri
22.04.2023, Roma (Catholica) - La numărul 85 din Rue Haxo din Paris, în al XX-lea arondisment, printre resturile unui zid de piatră, este o placă comemorativă. Pe ea este imprimată o dată: 26 mai 1871. Amintește de un masacru: cinci consacrați uciși din ură față de credință în timpul Comunei din Paris (18 martie – 28 mai 1871). Este vorba de Henri Planchat, călugăr din Congregația Sfântul Vincențiu de Paul, și de Ladislas Radigue, Polycarpe Tuffier, Marcellin Rouchouze și Frézal Tardio, călugări din Congregația Sfintele Inimi ale lui Isus și Maria (PICPUS). În după-amiaza zilei de 22 aprilie 2023, în Biserica Saint Sulpice, Cardinalul Marcello Semeraro, prefect al Dicasterului pentru Cauzele Sfinților, i-a beatificat pe aceștia, reprezentându-l pe Papa Francisc.
Măcelul nu este foarte cunoscut, dar cu siguranță este un act criminal provocat în dauna unor călugări lipsiți de apărare care nu aveau altă vină decât de a-l sluji pe Dumnezeu și Biserica. A fost o lovitură finală a Comunei, care după doar două zile avea să se încheie cu o baie de sânge. Comunarzii – care contestau decizia de a preda Franța prusacilor după înfrângerea suferită și căderea celui de-al doilea imperiu – doreau să construiască o societate egalitară, apărând drepturile celor mai săraci. În doar puține săptămâni au fost adoptate diferite decrete sau legi în acest sens. Între acestea, egalitatea de retribuție între bărbați și femei, reducerea orarului de muncă pentru muncitori și separarea între Biserică și stat. Comuna nu dorea ca preoții și călugării să desfășoare un rol social, deoarece considera că acțiunea lor era paternalistă și, prin urmare, leza demnitatea săracilor.
Fostul președinte al consiliului de miniștri, Adolphe Thiers, și guvernul aflat la putere se refugiaseră la Versailles. Gânditorii din Comună, Théophile Ferré, Jules Vallès și Louise Michel, au promovat un umanism de reformă socială, politică și morală. Un „umanism ateu”, conform cuvintelor teologului Henri de Lubac. În schimb, Biserica era considerată de partea burghezilor. În acest sens, era suspectată că conspiră cu regimul de la Versailles. La 5 aprilie, Comuna a adoptat o măsură cunoscută ca „decretul ostaticilor”. Stabilea că „toți acuzații, reținuți de verdictul juriului, vor fi ostatici ai poporului din Paris”. În acea lună, au fost arestați aproape trei sute de suspecți, printre care preoți, călugări, laici. Toți erau considerați dușmani ai Comunei. Au fost închiși în închisoarea din Mazas, aproape de Gare de Lyon. Între ei era Mons. Georges Darboy, Arhiepiscop de Paris, arestat la 4 aprilie, și pr. Planchat. A fost capturat după două zile în timp ce spovedea într-o biserică din cartierul Charonne. Vina sa era aceea de a fi foarte popular în rândul oamenilor din zonă, care era complet decreștinată, și de a gestiona un oratoriu. Nu desfășura niciun rol politic, ci numai activitate pastorală și caritativă.
La intrarea trupelor guvernului din Versailles în Paris, la 21 mai, au început execuțiile sumare și mii de comunarzi au fost uciși. Ca răspuns, prizonieri și civili simpatizanți sau presupuși simpatizanți din Versailles au fost masacrați de comunarzi. Făceau apel la „decretul ostaticilor”, care prevedea pentru fiecare execuție a unui prizonier de război sau a unui susținător al Comunei execuția imediată a unui număr triplu de ostatici care erau desemnați prin tragere la sorți. Un juriu de acuzare trebuia să decidă cu privire la vinovăția prizonierilor înainte să poată fi considerați ostatici. Dar în cazul celor cinci călugări acest lucru nu s-a întâmplat. Erau închiși în închisoarea La Roquette când, la 26 mai, colonelul Émile Gois a luat decizia de a-i executa. I-a scos din închisoare și i-a condus la cartierul general al gărzii naționale din Rue Haxo. Erau 36 de jandarmi, 10 preoți și călugări și 4 persoane considerate spioni.
De-a lungul drumului, o mulțime fioroasă încuraja masacrul. Ostaticii au fost împușcați câte zece, în pofida opoziției câtorva conducători ai Comunei prezenți în acel loc. Execuțiile au durat circa un sfert de oră, într-un climat de ferocitate nemaiauzită, în aplauzele și strigătele de ură din partea mulțimii: „Trăiască Comuna! La moarte! La moarte!” Colonelul Gois a intrat pe o străduță urmat de prizonieri. Un brigadier de artilerie s-a oprit la intrare și i-a aplicat fiecărui condamnat o lovitură puternică. Pr. Tuffier s-a împiedicat de treapta de la prag: pumnul militarului l-a făcut să-și piardă echilibrul și a căzut la pământ cu fața în jos. Un comunard l-a lovit cu patul unei puști și l-a constrâns să se ridice.
Împreună cu gărzile, mulțimea s-a îngrămădit pe străduță. Bărbați, femei și chiar copii loveau victimele după propria plăcere, le împingeau și le târau pe pământ. În același timp, de pe străzile, din casele și din grădinile vecine se ridicau strigăte. Unii jandarmi, care urmau să fie împușcați, au pus împreună în grabă mici pachete care conțineau bani, amintiri sau un bilet de adio și le-au cerut călăilor să le înmâneze familiilor lor. Dar și această cerere era primită cu dispreț și pachetul era sechestrat sau distrus.
După ce au trecut cinci sau șase minute de când ostaticii intraseră pe străduță, unii conducători ai Comunei au încercat să oprească masacrul, dar nu au reușit. Voiau să suspende execuția, timpul necesar pentru a convoca o curte marțială sau un consiliu de război, sustrăgând victimele din furia mulțimii. Căpitanul Dalivous, care a condus masacrul împreună cu colonelul Benot, i-a întrebat pe oameni dacă prizonierii trebuiau să fie cruțați sau omorâți. Atunci, s-au ridicat strigătele: „La moarte, la moarte!” În acel moment, trei jandarmi au fost împinși la zid cu patul puștii. În timp ce pr. Planchat îi implora pe călăi să îi cruțe pe tații de familie, pe jandarmi și pe ostaticii civili, oferindu-se ca jertfă pentru ei împreună cu ceilalți preoți, un tânăr, supărat de acest gest, s-a năpustit asupra lui și l-a pus la zid: „La tații de familie mă gândesc eu!” Acesta a fost semnalul masacrului.
Imediat a izbucnit o rafală furioasă și dezordonată. Cei trei jandarmi au căzut la pământ. Dalivous și ceilalți au încărcat și au descărcat armele fără încetare. Din mărturiile adunate de tribunalul militar din Versailles se constată că, în timp ce un comunard urma să împuște un tânăr jandarm, pr. Tuffier s-a năpustit asupra asasinului, l-a împins și s-a pus în fața victimei. Gestul său a dezlănțuit împotriva lui un alt val de violență și de insulte. „Trei gloanțe pentru acela!”, s-a auzit strigându-se. Ca răspuns, călugărul a făcut un gest de binecuvântare și a cerut să fie lăsat să se roage, înainte de a fi doborât de furia oarbă a călăilor săi. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
